Când o mamă devine o povară? O poveste despre trădare, egoism și nedreptate în sânul unei familii românești

Se spune că atunci când copiii sunt mici, se întrec care să-și arate mai mult dragostea față de mama lor. Dar când cresc, iar ea îmbătrânește și devine neputincioasă, parcă nimeni nu mai vrea să-și asume răspunderea pentru ea.
Asta s-a întâmplat și în familia lui Ilie și a Doinei. Mama lor, Lenuța, își dedicase toată viața lor. Muncise fără răgaz, își lăsase în urmă visurile, renunțase la tot ce avea ca să le ofere copiilor o viață mai bună. Nu a cerut niciodată nimic în schimb, nu s-a plâns niciodată. Dar când a venit vremea să aibă nevoie de ajutor, doar unul dintre ei i-a stat alături.
Ziua care a schimbat totul
Lenuța încă mai era o femeie sprintenă când viața i s-a dat peste cap. Într-o dimineață răcoroasă de toamnă, a suferit un atac cerebral. Medicii abia au reușit s-o salveze, dar de atunci nu a mai fost niciodată la fel. Picioarele nu o mai țineau, mâinile o trădau și până și vorba îi era încâlcită. Avea nevoie de ajutor să se ridice din pat, să se îmbrace, să mănânce.
Doina a fost prima care a refuzat s-o ia la ea acasă.
Nu pot s-o aduc la noi, a spus fără să stea pe gânduri. Apartamentul e mic, copiii mă solicită tot timpul, iar soțul meu lucrează până târziu. Pur și simplu, nu pot.
Ilie n-a stat pe gânduri nici o clipă. Știa că nu-și poate lăsa mama singură. A luat-o la el acasă, conștient de uriașa povară pe care și-o asuma.
Soția lui, Mioara, înțelegea cât de greu va fi. Să ai grijă de un bătrân nu e doar o îndatorire, ci un sacrificiu zi de zi. Nu a zis însă niciun cuvânt împotrivă.
E mama ta. N-o putem lăsa singură, i-a șoptit Mioara.
Să angajeze o femeie în casă, o bătrână sau o soră medicală, nu-și permiteau ar fi costat prea mult, poate peste 1500 de lei pe lună. Așa că Mioara a devenit sprijinul Lenuței: o ridica din pat, o îmbrăca și o hrănea. Noaptea, când bătrâna nu apuca să ajungă la toaletă, Mioara schimba așternuturile fără să se plângă. Când Lenuța plângea de rușine și de neputință, Mioara o mângâia cu blândețe.
Ilie vedea cum soția sa se topește pe zi ce trece. Într-o zi, a hotărât s-o sune pe Doina.
Nu poți măcar să ne ajuți cu ceva bani? a întrebat el.
Nu-mi permit, a răspuns Doina rece. Am rata la bancă, facturi, copiii merg la școală. Abia ajung de la o lună la alta.
Toată povara a rămas pe umerii lui Ilie și ai Mioarei.
Când dragostea e drum cu sens unic
Lunile au trecut. Cu ajutorul Mioarei, Lenuța a început să-și mai revină puțin. Nu era pe deplin independentă, dar cu sprijin se mai mișca prin casă, uneori ajuta la treburi micuțe.
Într-o seară, cu glas slab, Lenuța l-a întrebat pe fiul său:
Pot să mai rămân aici, tot la voi?
Ilie s-a uitat la Mioara. Știa câtă jertfă a adus până acum. I-a văzut oboseala în ochi, dar ea a plecat privirea și i-a făcut semn din cap.
Rămâi, mamă, a spus el cu voce joasă.
Părea că toate s-au aranjat. Dar n-a durat mult.
Într-o după-amiază, Ilie s-a întors acasă mai devreme. Pe când își dezbrăca paltonul, a auzit-o pe mama lui vorbind la telefon, din sufragerie.
Nu-ți fă griji, fata mea dragă, spunea Lenuța cu voce blândă. Am să vând garsoniera și-ți dau banii, să-ți plătești ratele la bancă. Să dormi liniștită, Doina.
Ilie a simțit cum i se pune un nod în gât.
Și nu s-a oprit aici:
Iar ce mai rămâne, pun deoparte pentru Eliza a continuat ea merită fata Doiniței un început bun în viață.
Eliza, nepoata, fata Doiniței.
Ilie a intrat în sufragerie, cu voce rece:
Mamă. Ce ziceai mai devreme?
Lenuța s-a întors surprinsă, apoi a zâmbit slab.
Hai, măi, Ilie, n-are nicio importanță
Nicio importanță?! După tot ce-am făcut pentru tine? După luni în care Mioara și-a pus viața pe pauză ca să te îngrijească, vrei să-i dai totul Doiniței?
Lenuța a oftat, ca și cum Fiul n-ar fi priceput un adevăr de la sine înțeles:
Tu ești bărbat, Ilie. Mereu te-ai descurcat singur. Doinița e femeie, mai greu la ea. Trebuie să o ajut.
O răceală amară l-a trecut pe Ilie.
Mereu te-ai descurcat singur.
Auzise vorbele acestea toată viața. Când a vrut să meargă la facultate, singur și-a plătit. Când a tras din greu să-și ia un apartament, nimeni nu l-a ajutat. Când tatăl trăia și voia să-i ia o mașină, mama a insistat să se folosească banii la nunta Doiniței.
Și acum, când el și Mioara îi dăduseră totul, Lenuța tot pe Doina o alege.
Fără să mai zică nimic, Ilie s-a dus la dulap, a scos valiza Lenuței și a început să-i strângă lucrurile.
Ce faci, Ilie?! a exclamat ea, speriată.
Te duc la Doina acasă, a spus rece. Dacă pentru ea ești cea mai importantă, să aibă și ea grijă de tine.
Ilie, nu! Nu poți să mă alungi așa!
Nu te dau afară, mamă, i-a răspuns ferm, privind-o în ochi. Îți dau fix ce-ai ales. Ți-ai ales fata, acum trăiește cu alegerea.
Când dreptatea piere din case
Dimineața următoare, Doina a apărut supărată la ei.
Ai înnebunit?! Cum să-i faci asta mamei noastre?!
Ilie a privit-o liniștit:
Unde erai când chiar avea nevoie de tine?
Eu nu puteam atunci a bâlbâit ea.
Dar acum poți primi banii ei, nu-i așa?
A tăcut dojenită.
Niciodată nu te-a interesat mama. Doar moștenirea.
Ilie a luat valiza și a pus-o lângă ușă, apoi a deschis larg.
Eu mi-am făcut datoria. Acum e rândul tău.
Lenuța a rămas în prag cu lacrimi în ochi. Poate pentru prima oară a înțeles ce a făcut.
Dar pentru Ilie, era deja prea târziu.
Oare a făcut Ilie ce trebuia? Ar trebui copiii să împartă povara grijii față de părinți? Ori iubirea e doar o socoteală în care dreptatea nu-și găsește locul?

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

four × 2 =

Când o mamă devine o povară? O poveste despre trădare, egoism și nedreptate în sânul unei familii românești
— Iar începe cu linsul! Maxim, ia-l de aici! Nastia îl privea cu nervi pe Temcuța, care sărea fără rost pe lângă picioarele ei. Cum de au reușit ei să dea peste un asemenea nătărău? Atât au chibzuit, au ales rasa, s-au consultat cu dresorii de câini. Au înțeles ce responsabilitate e, în cele din urmă s-au decis la un ciobănesc german, ca să aibă un prieten de nădejde, paznic și protector. Ca un șampon „trei-în-unul”. Numai că pe acest protector trebuie să-l salvezi tu însuți de pisicile din curte… — Lasă, că-i mic încă. Ai să vezi tu când crește. — Da, aștept, de nu mai pot! Ai observat, mănâncă mai mult ca noi amândoi la un loc? Cum o să-l ținem noi? Și nu mai tropăi, măi neghiobule, trezești copilul! — bombănea Nastia, adunând pantofii împrăștiați de Temcuța. Stăteau pe strada Ștefan cel Mare, la parterul unui bloc vechi, cu ferestre scunde, aproape îngropate în asfalt. Locul era bun, dacă n-ar fi fost un „dar”. Ferestrele apartamentului dădeau într-un colț mort al curții, unde seara se furișau umbre, se strângeau bărbați la taclale, și din când în când izbucneau scandaluri. Nastia era aproape toată ziua singură acasă, cu fetița lor nou-născută, Catinca. Maxim pleca dis-de-dimineață la lucru, la muzeul de artă, iar timpul liber îl petrecea scormonind prin târguri de vechituri și anticariate. Ochiul format de specialist — cum râdea Nastia, „ochi de vultur” — știa să pescuiască din grămada de vechituri adevărate opere de artă, cărți rare sau argintărie de preț. Maxim era un colecționar pasionat, iar acasă, fără să observe, adunaseră deja un morman de tablouri, în bufet se lăfăiau farfurii de porțelan de Kuznețov, statuete din perioada realismului socialist și tacâmuri de argint de început de secol… Nastiei îi era teamă să rămână singură cu atâta avere și cu un copil mic, mai ales că furturile nu erau rare în bloc. — Nastia, tu ce zici, când să ieșim cu Temcuța la plimbare? Acum sau după masă? — Nu știu. Și oricum, nu mă prea interesează subiectul „câinesc”! Când a auzit cuvântul „plimbare”, Temcuța, de parcă-l trăsese cineva pe sfoară, a fugit în hol — aproape că aluneca la cotitură — a luat lesa, s-a întors și a sărit de bucurie până la tavan. Of, măi căluț, nu câine! Iubește pe toată lumea, pe toți îi cuprinde, la toți aduce mingea, doar musafirii nu-i lasă pe prag. Suflet deschis, băiat de ispravă! Dar l-au luat să-i apere! Iar el, nici după pisicile din curte nu fuge. Aleargă la ele cu mingea, bucuros nevoie mare, crede că se joacă. Auzi tu, a primit și două labă peste bot. Pisicile din curte la ei, numai ele sunt de pază adevărată… Mâine iarăși rămâne singură toată ziua. Bărbatul pleacă la Huși, la sărbătoarea dedicată lui Grigorescu, iar ea ce să facă? Să păzească porțelanul și să plimbe „urecheatul”? Ca și cum n-ar fi avut destule pe cap… În zori, bărbatul s-a ridicat tiptil, să n-o trezească. Dar de unde! Nastia a auzit când a fâsâit ceainicul pe aragaz, când a sunat lesa, când Maxim a șuierat la Temcuța să nu scâncească și să nu tropăie. Cu aceste sunete liniștite a mai ațipit puțin. Când a trezit-o fetița, Maxim deja nu mai era. Ziua a început, ca de obicei. O zi obișnuită, liniștită. Nu-i asta fericirea? Prietenele exclamau: „Ah, Nastia, te-ai măritat prea devreme, te frămânți între soț și copil, toată ziua în bucătărie, te-a înghițit rutina…” Dar nu e și în obișnuit atâta farmec? Chiar dacă nu totul a mers ca-n vis. O obosesc lipsa bărbatului de-acasă, strâmtorile, banii puțini. Și mai ales pasiunea aceea a lui, care-mpinge atâția bani pe foc… Acum i-a adus și un prieten cu urechi clăpăuge, cu care tot ea e mai mereu! Dar știa: iubiții trebuie iubiți cu tot cu defecte și calități. Nimeni nu ți-a promis perfecțiunea… Când a înțeles asta, s-a liniștit și a decis să se bucure de ce are, nu să plângă după ce-i lipsește. Stătea în camera copilului și o hrănea pe Catinca, care adormea la sân, și Nastia trebuia să aștepte s-o apuce iar pofta. S-a auzit soneria, dar Nastia n-a deschis. Nu aștepta pe nimeni, și niciun musafir nu vine la ea fără preaviz de la un capăt la altul al orașului. Ceasurile prețioase de dimineață, cât le iubea! În casă era liniște, doar ceasul din hol mai ticăia și pe fereastră răzbăteau sunetele cunoscute ale orașului: zbârnâit de troleibuz, huruit de mașini, mătură pe asfalt, glasuri de copii… Dar unde-i urecheatul? Cam de mult nu s-a mai arătat, cam ciudat. De fapt nu e el chiar clăpăug, corespunde perfect la urechi, dar la fire e mai „naiv”. Uite-așa trăiești cu el, îl hrănești, îl plimbi, dar folos – zero. Mai bine luau o bichonă. Nastia s-a uitat cu drag la Catinca, care, sătulă, s-a desprins de sân. O, ce fetiță minunată le-a dat Dumnezeu! „Aurul meu”, șoptea Nastia, așezând-o la loc la somn. Crești! – ce să mai vrei de la viață? Și atunci, din sufragerie, s-a auzit un zgomot ciudat. Un fel de trosnet, parcă un țipăt înfundat. Nastia a ciulit urechile. Trosnetul s-a repetat. Fără suflare, a dat jos papucii și a alunecat spre sufragerie. Primul lucru ce a mirat-o – spatele lui Temcuța. Parcă se ascundea după perdeaua care desparte holul de cameră. Stătea ciudat, pe toate labele, într-o poziție tensionată, cu limba pe-afară, ațintit la mijlocul camerei. Nastia a urmărit privirea și i s-a făcut frig: pe jumătate intrat pe fereastră era un bărbat. Capul tăiat la zero, tipic de interlop, mâinile și umerii erau deja înăuntru, și, pufnind, omul se chinuia să-și tragă tot trupul musculos în casă. Nastia nu credea că trăiește așa ceva. Nu se poate! Ce să facă? Să țipe? Omul era aproape tot în casă! Încă o clipă și… A tresărit de țipăt. O umbră neagră a țâșnit la geam, și Nastia a realizat abia după o secundă că era Temcuța. S-a aruncat pe pervaz și l-a apucat pe hoț de gât! „Aaaa!!!” a urlat bărbatul cu voce groasă, speriat de moarte. Nastia a ieșit pe palier, a strigat vecinii, și restul a fost deja mai puțin înfricoșător. Oamenii au sărit, au chemat poliția. Toți voiau să ajute, deși nu aveau cum, dar prezența lor era cel mai mare ajutor. Ce s-ar fi făcut singură? Adunându-și curajul, Nastia s-a apropiat de bărbat, să nu cumva să-i rupă Temcuța gâtul. Numai de asta mai avea nevoie! Dar Temcuța, deștept, îl ținea de laterala gâtului, de guler, strâns, dar fără sânge. Când hoțul încerca să se smulgă, Temcuța strângea mai tare; când stătea liniștit, câinele slăbea. De unde a știut toate astea? Clăpăugul cel cu mingea a acționat ca un adevărat profesionist: a mirosit pericolul, s-a ascuns, l-a lăsat pe hoț să intre bine de tot, să nu fugă, și, când a venit momentul, l-a prins perfect – nici prea tare, nici prea puțin. Cum s-ar zice, „ale noastre prind, restul face dreptatea”. Chiar și polițiștii cei mai bătrâni nu-și aminteau să fi văzut un hoț atât de bucuros că a fost prins. Omul era așa de speriat de Temcuța încât abia aștepta să fie arestat, pe când câinele n-a mai vrut să-l slăbească! Era atât de mândru de isprava lui, că abia l-au convins să-l lase, până n-a venit dresorul. Acesta a comandat și Temcuța l-a eliberat imediat! S-a așezat în fața geamului și s-a uitat devotat la polițist, de parcă aștepta următoarea comandă. Era să-i dea onorul! — Să știți că ați nimerit cu câinele, — i-a spus respectuos polițistul lui Nastia, mângâindu-l pe Temcuța, — l-am vrea și noi la serviciul de urmărire… Maxim a venit târziu, pe înserate. Ușor, a deschis și a înghețat mirat în prag. Avea la ce! În primul rând, Temcuța era tolănit pe canapea, lucru cu desăvârșire interzis, niciodată permis. În al doilea rând, culcat cu burta la soare, toate picioarele împrăștiate, în cea mai obraznică poziție, iar Nastia îl mângâia cu drag, îl scărpina pe burtă și abia că nu-l săruta, murmurând: „Bucuria mea, găinușica mea, mânzule mic. Să crești sănătos, spre bucuria lui mami și tati! Și cum de-am fost eu așa nedreaptă cu tine, să nu te superi …”. Povestea aceasta am auzit-o chiar de la unul dintre cei implicați, la o sărbătoare Grigorescu, lângă Huși. Este vorba, desigur, de specialistul în artă. Temcuța ar fi povestit-o și mai măiastru: cum a pândit, cum a prins, cum a predat „infractorul”. A trecut ceva timp de-atunci, dar istoria a rămas vie în memorie. Simțeam cum Temcuța dă din labă cerând să fie povestit… și am hotărât să v-o spun și vouă…