Un an de sacrificii pentru copii: cum am plătit rata la apartament în locul lor și am decis să nu mai dau niciun leu în plus!

Un an întreg de zile am dat bani copiilor ca să plătească rata la bancă! De acum, nu mai dau niciun leu în plus!

Eu și soțul meu avem un singur copil, un băiat deja adult. El s-a căsătorit și are propria lui familie, iar noi am devenit bunici.

Am copilărit în perioada socialistă, am ajuns să mă mărit abia la 30 de ani. Pe atunci, lumea se uita ciudat la fete care nu erau măritate până la vârsta aceea toți credeau că fără copii ești parcă bolnav de vreo boală rușinoasă.

Am decis cu soțul meu că unul ajunge. Suntem oameni cu carte, știm prea bine cât de mulți bani și griji trebuie pentru un copil. Cu cât ai mai mulți copii, cu atât cresc și cheltuielile.

Din acest motiv, ne-am limitat la un singur fiu ca să îi putem asigura o copilărie frumoasă, o educație bună și să avem și noi liniște la bătrânețe.

Dar fiul nostru a avut altfel de planuri. Imediat după nuntă, nora a rămas însărcinată, iar în curând am avut și primul nepot. Tinerii nu aveau apartamentul lor, așa că au făcut un credit ipotecar în lei moldovenești. Cumva, au reușit să achite ratele o perioadă. Dar după vreo doi ani, nora a rămas din nou însărcinată. I-am întrebat sincer cum se descurcă cu doi copii mici și cu ratele la bancă. S-au ofensat și mi-au spus să nu-mi fac griji, ei se vor descurca. I-am lăsat în pace dacă pot, cu atât mai bine!

Vreo jumătate de an chiar s-au descurcat. Apoi nora nu a mai putut veni la serviciu, iar fiul meu a fost dat afară de la muncă. Ce era de făcut? Au venit la noi acasă, unde aveam un apartament pe care îl dădusem în chirie. Soțul meu, Marin, a spus că e cazul să-i ajutăm și să le plătim măcar ratele la bancă. Așa că, timp de un an, am acoperit noi fiecare lună din rata lor.

Noi am crezut că facem un mare bine. Numai că, de curând, am descoperit că ipoteca nu era plătită aveau jumătate de an restanță! Unde au dispărut banii pe care îi dădeam? Marin este foc și pară, zice că nu mai poate să continue așa. Eu sunt încă tulburată și parcă nu-mi vine să cred. Am încercat să îi ajutăm, să le fie mai ușor, iar ei doar s-au relaxat pe spinarea noastră. Și acum, ce-i de făcut?

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

18 − fourteen =

Un an de sacrificii pentru copii: cum am plătit rata la apartament în locul lor și am decis să nu mai dau niciun leu în plus!
Bătrânul alungat din casă de propriul fiu este salvat de o vizită neașteptată și emoționantă Fiul și nora l-au dat afară pe bătrân din propria casă. Era pe cale să înghețe când o lăbuță i-a atins fața. Antonie stătea pe o bancă rece într-un parc din apropiere de Iași, tremurând din cauza gerului aprig. Vântul şuiera ca o fiară flămândă, fulgii de zăpadă se așterneau din greu, iar noaptea părea că nu se va mai termina. Privea în gol, neînţelegând cum, după ce a ridicat cu propriile mâini casa în care a trăit o viață, a ajuns să fie luat peste picior și aruncat în stradă ca un lucru fără niciun rost. Cu doar câteva ore înainte, era încă între pereții pe care-i cunoscuse toată viața. Dar fiul lui, Petru, îl privea cu o răceală dureroasă, ca şi cum nu ar fi fost propriul tată, ci un străin. — Tată, nu mai avem loc, nici pentru mine, nici pentru Ileana, — zise el, fără să clipească. — Și oricum, nu mai ești tânăr, ți-ar fi mai bine la un azil sau să-ți iei o garsonieră. Ai pensia ta… Ileana, nora, era lângă el, dând din cap afirmativ, ca și cum hotărârea lor ar fi ceva perfect normal. — Dar… asta e casa mea… — vocea lui Antonie tremura nu de frig, ci de durerea trădării ce-l mistuia. — Ai trecut totul pe numele meu, — Petru ridică din umeri cu o indiferență tăioasă ce-i tăie răsuflarea. — Actele sunt semnate, tată. În acea clipă a priceput bătrânul: nu-i mai rămăsese nimic. N-a protestat. Fie mândria, fie disperarea — ceva l-a făcut doar să-şi întoarcă spatele şi să plece, lăsând în urmă tot ce i-a fost drag. Acum, singur în întuneric, cu un cojoc vechi înfăşurat pe el, simţea frigul în oase; dar sufletul îi dureau mai tare. Deodată, a simțit o atingere. O lăbuță caldă și pufoasă s-a așezat ușor peste mâna lui înțepenită de frig. În fața lui era un câine — mare, blănos, cu ochi blânzi, aproape omenești. S-a uitat atent la Antonie, apoi i-a atins palma cu botul umed, șoptindu-i parcă: „Nu ești singur.” — De unde ai apărut, prietene? — a murmurat bătrânul încercând să-și stăpânească lacrimile. Câinele a dat din coadă și i-a tras ușor de marginea cojocului. — Ce vrei să faci? — a întrebat Antonie uimit, dar deja vocea îi era mai sigură ca înainte. Cu încăpățânare, câinele îl trăgea, iar bătrânul, oftând, s-a hotărât să-l urmeze. Ce avea de pierdut? Au mers pe străzi nămețite, până când s-a deschis o ușă de casă mică. O femeie cu un șal gros pe umeri era în prag. — Ducu! Unde-ai umblat, năzdrăvane?! — a izbucnit ea, dar când l-a zărit pe omul tremurând, s-a oprit. — Vai de mine… sunteți bine? Antonie a vrut să spună că se descurcă, dar n-a scos decât un sunet stins. — Înghețați de frig! Intrați repede! — L-a prins de mână și l-a tras aproape cu forța în casă. S-a trezit într-o cămăruță caldă. Miros de cafea proaspătă și turtă dulce cu scorțișoară plutea în aer. Nici nu a realizat unde se află, dar simțea căldura pătrunzându-i în oase, gonind teama și frigul. — Bună dimineața, — a rostit o voce caldă. Era femeia salvatoare, cu o tavă în mâini. — Eu sunt Mariana, — a zâmbit. — Dar dumneavoastră? — Antonie… — Ei, Antonie, — i-a luminat zâmbetul chipul, — cățelul meu Ducu rar aduce oameni acasă. Aveți noroc. El i-a răspuns cu un zâmbet stins. — Nu știu cum să vă mulțumesc… — Povestiți-mi cum ați ajuns pe drumuri într-o noapte atât de geroasă, — l-a îndemnat ea punând tava pe masă. Antonie a ezitat. Dar ochii Marianei aveau atâta sinceritate, că i-a povestit tot: casa, fiul, trădarea. Când a încheiat, tăcerea s-a așternut câteva clipe. — Rămâneți la mine, — a spus Mariana. A privit-o mirat. — Cum? — Locuiesc singură, doar eu și Ducu. Îmi lipsește compania; iar dumneavoastră aveți nevoie de un cămin. — Nici nu știu ce să spun… — Spuneți „da”, — a zâmbit ea din nou, iar Ducu, de parcă ar fi fost de acord, și-a lipit botul de mâna lui. Atunci Antonie a înțeles: și-a găsit o nouă familie. Câteva luni mai târziu, cu ajutorul Marianei, a ajuns la judecată. Actele semnate sub presiune au fost declarate nule. Casa i-a fost înapoiată. Dar Antonie n-a mai dorit să se întoarcă acolo. — Locul acela nu-mi mai aparține, — a spus liniștit către Mariana. — Să o păstreze ei. — Așa-i cel mai bine, — a asigurat-o ea. — Pentru că adevărata ta casă e aici. A privit către Ducu, către bucătăria călduroasă, către femeia care i-a redat speranța și sufletul. Viața nu se terminase — abia atunci începuse, și pentru prima dată după mulți ani, Antonie a simțit că poate fi din nou fericit.