Mamă, de ce ai făcut asta? Am avut tot confortul la oraș, iar tu stai aici singură, în mijlocul pustietății, într-o casă care abia se ține? vocea Sorinei tremura, plină de reproș, aproape că-i dădeau lacrimile.
Nu-ți mai bate tu capul, fata mamei. M-am obișnuit cu liniștea locului. Sufletul meu de mult tânjea după pace i-a răspuns Domnica Vasile, umplându-și valiza cu ultimele cârpe.
Hotărârea fusese luată fără niciun regret. Apartamentul din Chișinău, unde încăpeau doar dacă stăteau cu rândul la baie ea, fiica, ginerele și nepotul devenise prea mic. Zile întregi cu discuții aprinse între Sorina și Vasile, trântit de uși, nervi întinși la maxim Toate astea apăsau mai tare ca pereții subțiri. Și Vlad crescu-se, Domnica a înțeles: nu mai avea nevoie de bunică să-l păzească. Prezența ei ajunsese deja povară.
Casa bătrânească moștenită de la bunica un bordei dintr-un sat de lângă Orhei părea inițial o glumă a sorții. Dar după ce a văzut pozele cu livada de meri părăsită, podul plin de jucării de când era ea mică, a simțit: acolo era locul ei. Acolo era liniște, amintiri și poate, ceva nou. Inima i-a zis că e vremea.
Și-a pus bagajele grămadă într-o zi. Fiica ei a rugat-o să nu plece, cu lacrimi cât bobul de grâu, dar Domnica i-a zâmbit blând și i-a mângâiat părul. Nu era supărată pe nimeni. Știa: tinerii cu ale lor, iar ea cu drumul ei.
Casa a întâmpinat-o cu buruieni cât omul și gardul căzut de rușine. Acoperișul lăsat, podeaua scârțâia la fiecare pas, iar aerul mirosea a mucegai și uitare. Dar, în loc de spaimă, Domnica s-a simțit hotărâtă. Și-a dat jos paltonul, și-a suflecat mânecile și s-a apucat de treabă. Când s-a lăsat întunericul, becurile luminau, mirosul de ceai și curățenie îi umplea nările, iar lângă sobă, cărțile și șalul ei preferat zăceau cuminți de casă nouă.
A doua zi a mers la magazinul sătesc să ia vopsea, cârpe și altele trebuincioase. Pe drum, a văzut un bărbat lucrând în grădină, peste drum. Înalt, păr cărunt, dar cu un zâmbet cald de-ți venea să-l iei acasă.
Bună ziua! a salutat Domnica, prima.
Bună ziua. Ați venit în vizită sau rămâneți de-adevăratelea? a întrebat el, ștergându-și mâinile pe un prosop vechi.
De rămâne! Mă cheamă Domnica. Vin de la Chișinău. Casa a fost a bunei mele.
Io-s Marin Țîrdea. Stau chiar aici, lângă dumneata. Dacă aveți nevoie de ajutor, strigați. La sat, ne sărim unul altuia în ajutor, nu vă lăsăm la greu.
Mulțumesc. Nu vreți să veniți pe la mine? Facem un ceai să sărbătorim casa nouă și povestim nițel.
Așa a început totul. Au stat ceasuri-n șir pe prispa casei, bând ceai cu dulceață de smochine și depănând amintiri. Domnica a aflat că și Marin e văduv. Feciorul s-a dus de ani buni la Iași, rar sună, iar acasă nu mai vine. Și el, la fel ca Domnica, nu se mai simțise demult de folos cuiva.
Din ziua aceea, Marin a intrat în rutină, de parcă era la el acasă: a adus scânduri, a reparat gardul, a aranjat acoperișul, a adus lemne pentru sobă. Iar seara, la lumina lămpii, stăteau la povești, își aminteau tinerețea, citeau pasaje din cărți cu voce tare.
Cu vremea, viața Domnicăi s-a reașezat încet-încet. A făcut grădină, a plantat meri, a început să coacă prăjituri care atrăgeau toți vecinii. Sorina suna mereu, o ruga să se întoarcă, îi spunea că-i este dor. Dar Domnica răspundea numai cu zâmbet: Fata mamii, nu-s singură! Sunt acasă. Și pentru prima dată după atâția ani, chiar mă simt fericită.
Așa a fost să fie să se întâlnească două suflete singuratice. Între pereți vechi, ulițe pustii și iarbă până la genunchi. S-au regăsit, ca să dovedească tuturor că niciodată nu e prea târziu să o iei de la capăt, iar o casă bătrânească poate adăposti o viață cu totul nouă.






