Sergiu călătorește des în interes de serviciu și m-am obișnuit cu programul lui încărcat. Îmi răspunde târziu la mesaje, ajunge acasă epuizat, spunând că a avut ședințe lungi. Nu îi verific niciodată telefonul și nici nu îl bănuiesc fără motiv. Am avut mereu încredere în el.
Într-o zi, strângeam hainele în dormitor. Sergiu s-a așezat pe marginea patului, nici măcar nu și-a scos pantofii. Mi-a spus:
Te rog să mă asculți fără să mă întrerupi.
Am simțit imediat că e ceva în neregulă. A recunoscut că se vede cu altă femeie.
L-am întrebat cine e. S-a oprit pentru câteva secunde, apoi i-a spus numele: Viorica. Lucrează aproape de biroul lui. E mai tânără decât el. L-am întrebat dacă e îndrăgostit. El mi-a zis că nu știe sigur, dar cu ea se simte altfel, mai puțin obosit. Am întrebat dacă vrea să plece. A răspuns:
Da. Nu mai vreau să mă prefac.
În noaptea aceea, Sergiu a dormit pe canapea. Dimineață a plecat devreme și două zile nu a mai venit acasă. Când s-a întors, vorbise deja cu un avocat. Mi-a spus că vrea divorț cât mai repede, fără scandal. A început să îmi zică ce își ia și ce lasă în urmă. Eu am ascultat tăcută. În mai puțin de o săptămână, nici nu mai locuiam acolo.
Următoarele luni au fost foarte grele. Trebuia să mă descurc singură cu tot ce împărțisem până atunci: acte, facturi, decizii. Am început să ies mai des, nu din plăcere, ci ca să nu rămân singură în casă. Acceptam orice invitație, doar să nu stau cu gândurile mele. La una dintre ieșiri l-am cunoscut pe Mircea, la coadă la cafea. Am început să vorbim despre lucruri banale: vremea, agitația din oraș, întârzieri.
Am tot făcut schimb de priviri. La o întâlnire, la o masă mică într-o cafenea din Chișinău, mi-a spus câți ani are e cu cincisprezece ani mai tânăr decât mine. Nu a făcut glume deplasate și nu a fost stânjenit. M-a întrebat și el vârsta mea și a continuat discuția, ca și cum nu ar conta. M-a invitat să ieșim din nou și am acceptat.
Cu Mircea totul e altfel. Nu promite marea cu sarea și nu îmi spune vorbe mari. Se interesează sincer de cum mă simt, mă ascultă și rămâne lângă mine când povestesc despre divorț, fără să schimbe subiectul. Într-o zi, mi-a spus direct că mă place și știe că am trecut printr-o perioadă dificilă. Eu i-am spus că nu mai vreau să repet greșelile trecutului și nu vreau să depind de nimeni. El mi-a zis clar că nu vrea să mă controleze și nici să fie eroul care mă salvează.
Fostul meu a aflat de la alții. După luni în care nu am vorbit, m-a sunat. M-a întrebat dacă e adevărat că ies cu un bărbat mai tânăr. I-am spus da. M-a întrebat dacă nu mi-e rușine. I-am răspuns că rușinos este ceea ce a făcut el. A închis, fără să spună la revedere.
Am divorțat pentru că a plecat la alta. Dar, fără să caut sau să forțez nimic, am ajuns lângă un om care mă prețuiește și mă iubește pentru ceea ce sunt.
Oare acesta să fie un cadou de la viață?







