A magyar vidéki kert és a családi béke – Egy kis kert, ami mindent helyrehoz

Elment az eszed, Borbála? Magdinak megmondtam, hogy jössz! Direkt egyeztettem vele, hogy neked félreteszi a legszebb darabot!

Megdermedve álltam a konyhaajtóban, kezemben a zöldséges zacskóval. Az anyósom ott állt, karba tett kezekkel, és úgy nézett rám, mintha nem húst vettem volna a boltban, hanem mondjuk bankot raboltam volna.

Katalin néni, nem volt időm a piacra próbáltam nyugodtan válaszolni. Munka után beugrottam a tisztítóba a ruhájáért, utána a patikába…
És telefonálni sem tudsz? Előre szólhattál volna! Magdi zárásig várt rád. Aztán egy órán keresztül nekem sírdogált, hogy cserbenhagytam!

A csomagot leraktam az asztalra. Belül valami görcsös érzés lüktetett bennem.

Nagyon szép, friss marhahús, nézze bontottam ki, felmutatva neki. Látja, szép márványos, hűtött…

Katalin néni rá sem pillantott. Hozzám lépett, és az ujjai hegyével undorodva tolt el maga elől a csomagot.

Boltból? Tele mindenféle vegyszerrel. Gábor ezt nem eszi, gyenge a gyomra.
Gábor múlt héten pont ilyen húst vett magának csúszott ki a számon.

Hiba volt. Anyós pírba borult.

Így van! Férjed futkos a boltba, te meg ki tudja mivel töltöd az időd! Három év, Borbála. Három éve vagy a családban, semmi haszon. Főzni nem tudsz, segíteni sem, gyereket meg csak nem szülsz…

Katalin néni, ez már igazságtalan!
Igazságtalan? csúfolódott. Én a saját anyósom lábát csókoltam, szólni sem mertem neki. Te meg? Felszegett orral jársz, utasításokat semmibe veszed, azt csinálod, amit akarsz…

Katalin néni dühösen átvonult az előszobába, leszedte a táskát a fogasról. Minden mozdulata idegeimre ment.

Gábornak rég mondom már: váljon el, amíg nem késő. Találhatna egy rendes lányt. Olyat, aki tudja, mit illik…

Legyintett, nem mondta végig. Belecsúsztatta lábát a cipőbe, még hajolni sem volt kedve.

Ott álltam a konyhaajtóban, a kezem szorosan a kilincsen.

Viszlát, Katalin néni.

Nem válaszolt. Elhalkult ajtócsapódás után csak csend maradt. Lecsúsztam a fal mellett, ráültem a hideg konyhapadlóra. A márványos marhahús magányosan hevert az asztalon, s már ránézni sem volt kedvem. Se rá, se a patyolattiszta konyhára, se a falon lógó esküvői fotókra, ahol Katalin néni úgy mosolygott, mintha tüske volna a cipőjében.

Három év. Három évig próbálkoztam. Tanultam a recepteket, amiket Gábor gyerekkorából szeret. Tűrtem a vasárnapi ebédeket, amikor minden fogást kommentált az anyósom: Gábor mindig kockára vágja a krumplit, nem szálkára! Mosolyogtam, bólogattam, bocsánatot kértem akkor is, amikor semmi okom nem volt.

Mégis: alkalmatlan. Még mindig: jobban tenné, ha elválna.
Fejem a falnak döntve bámultam a plafont, ami már ráférne egy átfestés. Majd szólok Gábornak.

Bár most már… mit számít.

Két hétig gerillaharcban éltem. Az anyósomnak Gábor válaszolt a hívásokra, a vasárnapi ebédeket halaszthatatlan ügyek miatt lemondtuk, véletlenszerű találkozásnál csak egy gyors jó napot és menekülés.

Aztán csörgött a telefon. Ügyvéd volt.

A nagypapám, aki életemben alig ötször látott, elhunyt. Kiderült, egy kis nyaralót hagyott rám a város szélétől negyven kilométerre, egy csendes üdülőtelepen, a beszédes nevű Hajnal kertben.

El kéne menni, legalább szétnézni forgatta a kulcsot Gábor, melyen egy kopott eper kulcstartó volt. Szombaton ráérünk?

Bólintottam. Legyen szombat.

Csakhogy nem számoltam azzal, hogy…

Gáborkám, én is megyek veletek! robbant be Katalin néni reggel fél nyolckor, gumicsizmában és kosárral a karján. Állítólag rengeteg gomba van, Magdi mondta.

Csendben pakoltam a termoszt. Előttem állt egy persze, idézőjelesen ragyogó nap.

A nyaraló pont olyan volt, mint amilyennek elképzeltem.

Rozzant házikó, benőtt kert, rozsdás kerítés, ami alig tartja magát két szögön. Benn dohos újszagszag.

Gábor húztam meg a férjem ujját hajolva , adjuk el, mit kezdjünk ezzel? Minden hétvégén idáig jönni gyomlálni, ez nem a mi életünk.

Gábor épp megszólalt volna, de anyósom megelőzte.

Mit beszél gyerekek, eladni?! termett mögöttünk Katalin néni, mintha a földből nőtt volna ki. Ez föld, saját kis darab! Én egész életemben ilyesmiről álmodtam…

Szíve fölé tapasztotta a tenyerét, szinte csillogott a szeme.

Adjátok nekem a kulcsot. Rendbe hozom, virágot ültetek, megjavítom a házikót. Jövő nyárra majd köszönetet mondtok!

Hitetlenül néztem rá. Ott állt a dzsungeles kertben, gumicsizmás talpa alatt rozsdabarna avar, és sugárzott.

Katalin néni, itt munka
Borbála Gábor gyengéden megszorította a könyököm , hadd csinálja. Öröm neki, nem igazán nagy áldozat.

Őszintén szólva nem is volt nagy baj, inkább fura volt. Ellenkezni sem volt kedvem.
Átadtam a kopott eper kulcsot.

…Két hónap telt el ködösen. Szürreális ködben, amelyben Katalin néni csak akkor hívott, amikor tényleg dolga volt, nem jött át hívatlanul, és ami még meglepőbb: egyetlen szóval sem hozta fel sem a bolti húst, sem az unokák hiányát, sem a nem szabályosan vágott burgonyát. Vidáman szólt a telefonban: Gáborom, minden rendben! Elfoglalt vagyok, majd beszélünk!

Nem értettem semmit. Csapda? Vihar előtti csend? Talán valami baj van vele, amit titkol?

Gábor kérdeztem egyik este , biztos nincs semmi baja édesanyádnak?
Semmi, a nyaralóval foglalkozik. Azt mondja, annyi a tennivaló, hogy aludni sincs ideje.

Pénteken aztán maga Katalin néni hívott.

Várok benneteket holnap a nyaralóban! Lesz flekken, megmutatom a kertet. Nagyon sokat csináltam, ti is majd lássátok!

Gábor, nincs kedvem mondtam, mikor átadta a meghívást. Két hónap csend után most hirtelen?
Mama igyekszik. Megsértődik, ha nem megyünk.
Ő mindig megsértődik.
Kérlek Gábor olyan kiskutya-szomorú szemekkel nézett rám, hogy megadtam magam.

Jó, legyen szombat…

Szombaton azonban rá sem ismertem az anyósomra.

Katalin néni ott állt a kapuban lenvászon ruhában, napbarnított karokkal, az arca kipirosodva, igazi mosollyal. Nem a régi, feszült udvariasság, hanem meleg, élő derű simította ki a ráncokat mintha fiatalabb lett volna tíz évvel.

Jöttetek! Végre! kitárta a karját, önként beleléptem az ölelésébe. Föld, kapor és méz illata lengte körül.

A telek még álmaimat is felülmúlta. Gondosan művelt ágyások vonultak végig, a kerítés már nem fenyegetett összeomlással, fiatal ribizlibokrok zöldelltek, az ablak alatt bársonyvirág.

Gyertek, mindent megmutatok! karolt belénk Katalin néni. Itt az eper, remek fajta, a szomszédtól kaptam. Júniusra már terem. Ott paradicsom, ott uborka. Őszre befőzök belőlük nektek adom, magamnak csak pár üveget hagyok.

Összenéztem Gáborral, ő is zavarodott volt.

Mama, ezt mind egyedül? kérdezte körbemutatva.
Ki más? nevetett Katalin néni, könnyedén, fiatalosan. Van két kezem, fejem is. A szomszédok segítik, ha elakadok. Jó emberek, nem olyanok, mint a városban.

Bevitt minket a házba. Ott is minden megváltozott: friss függönyök, tiszta ablakok, hímzett terítő az asztalon. Eltűnt a dohszag, helyette sütemény és gyógynövények illata.

Tessék tett le egy üveg tejet és csomagot az asztalra. A Zsuzsi nénitől kaptam, két házzal arrébb lakik. Saját kecsketej. A húst is tőle van bikája. Vigyétek magatokkal, van még túró és tejföl is.

Némán néztem a csomagot. Saját, házi hús. Semmi szemrehányás Magdi miatt a piacról.

Katalin néni, ön… jól érzi magát itt?

Anyósom leült a sámlira, a szemében valami új, meleg villant.

Borbálám először hívott így , egész életemben erről álmodtam. Saját kert, saját ház, földben dolgozhatok, nem szorít a városi nyomás. Ott fulladoztam, nem is tudtam, miért. Itt viszont…

Az ablak felé intett.

Itt igazán élek.

Hazafelé csendben utaztunk. Gábor vezetett, hátul zötyögtek a tejjel és túróval teli befőttesüvegek.

Figyelj törte meg a csendet , talán most már elgondolkodhatnánk a gyerekkérdésen is? Van hová küldeni majd nyáron.

Fintorogtam, majd elmosolyodtam.

Tudod, elszórakoztam a gondolattal, hogy első nap rögtön eladjuk a kis nyaralót. Minek nekünk egy romhalmaz.
Emlékszem.
És mégis… elhallgattam, keresve a szavakat. Ez a nyaraló mindent helyrehozott. Kettőnk között, anyáddal. Két hónap alatt, amit én három év alatt sem tudtam.

Gábor a piros lámpánál rám nézett.

Mama egyszerűen boldogtalan volt. De most már nem.

Bólintottam. Az ablakon túl felgyúlnak a városi fények, odahaza vár a lakás esküvői fotókkal és először három év után könnyű hazamenni.

Sűrűbben kellene hozzá kimenni mondtam halkan.

Még magam is megleptem, mennyire őszintén gondoltam. Teljesen őszintén.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

twelve + nineteen =

A magyar vidéki kert és a családi béke – Egy kis kert, ami mindent helyrehoz
Mult-așteptata nepoțică Năstica Mihăilovna tot încerca să-și prindă fiul la telefon, plecat iarăși într-o cursă lungă. Dar conexiune tot nu era. — Of, ce mi-ai făcut, dragul mamei! — oftă ea cu îngrijorare și formă din nou numărul cunoscut. Suna fără folos — legătura nu avea să apară până ajungea el la vreun port, poate nu prea curând. Și tocmai acum, când era nevoie! Năstica Mihăilovna nu putea închide un ochi de două nopți — toate din cauza fiului! * * * Povestea, de fapt, începuse cu câțiva ani în urmă, când Mișa nici nu se gândea să lucreze pe drumuri de peste hotare. Băiatul era deja bărbat, însă cu femeile nu-i ieșea nici de departe — toate, vezi Doamne, nu erau pe placul lui! Năstica Mihăilovna privea cu durere cum se surpau una după alta legăturile lui cu fete tare de treabă și frumoase, după mintea mamei. — Ai un caracter imposibil! — îi zicea întruna. — Nimic nu-ți convine! Cine oare o să te suporte pe tine, cu așa pretenții? — Nu înțeleg ce ai cu mine, mamă. Doar vrei să ai noră, și nici nu te interesează ce fel de om o fi ea? — Cum să nu mă intereseze! Să te iubească și să fie om de treabă, atât vreau! Fiul tăcea cu subînțeles, iar asta o enerva și mai tare pe Năstica Mihăilovna. Dar cine-i mai priceput în viață aici, ea care l-a crescut, sau el? — Și ce-are, de nu-ți convine, Ancuța, de pildă?! — răbufnea ea adeseori. — Ți-am spus deja. — Ei, bine… — Ancuța poate nu era cel mai bun exemplu, dar Năstica Mihăilovna nu renunța la discuție. — Zici tu că a fost necinstită cu tine. Eu nici așa nu cred de tot… — Mamă! Nu cred că merită să discutăm noi toate detaliile. Nu-i omul lângă care să vreau să-mi petrec viața. — Dar Ecaterina? — Nici ea, — răspundea fiul pe un ton calm. — Și Eugenia? Fetiță grozavă, liniștită, gospodină. Întotdeauna venea și întreba cum poate ajuta, harnică foc, nu? — Da, mamă, ai dreptate. Era foarte drăguță. Dar am aflat apoi că niciodată nu m-a iubit. — Dar tu pe ea? — Probabil nici eu. — Dar Darina? — Mamă! — Ce, mamă? Nimic nu-ți convine! Parcă ai fi Don Juan! N-ai să te potolești niciodată, să-ți faci familie, copii? — Mai bine să încheiem discuția fără rost! — izbucnea într-un final Mihaela și pleca din cameră. “Fix ca tatăl lui, cu toată meticulozitatea și încăpățânarea asta!” — se necăjea și agasa Năstica Mihăilovna. Vremea trecea, fetele veneau și plecau din viața lui, dar visul cel mare, să își vadă băiatul cu casă și copii, nu se îndeplinea. Și, peste toate, Mișa a ales să schimbe meseria — a întâlnit un vechi prieten care l-a chemat la vapor. Și iată, băiatul a acceptat. Zadarnic i-a tot spus mama să nu plece peste mări și țări. — Mamă, ăsta e serviciu tare bun! Să știi câți bani fac băieții? Ai să vezi, o să ne fie bine la amândoi! — Ce-mi pasă mie de banii tăi, dacă nu te văd cu anii?! Fă-ți mai bine familie, nu-ți strica viața! — Da’ familia trebuie întreținută! Când o să apară copii, nu se poate pleca pe mare — trebuie educați. Acu’, cât sunt tânăr, fac bani, pe urmă o să mă liniștesc! Și într-adevăr, Mihaela a strâns bani buni. După primul drum a renovat apartamentul. După al doilea, a deschis un cont la bancă și i-a dat mamei cardul. — Ca să nu-ți lipsească nimic! — Nu-mi lipsește, copil drag! Doar nepoți n-am și trece timpul! Îmbătrânesc! — Ce bătrână, mamă? Glumești! Mai ai pâine de mâncat până la pensie! — îi răspundea el, râzând. Banii nu-i cheltuia Năstica Mihăilovna. Avea leafa ei de farmacistă și trăia modest, pentru ea fiind destul. „Să stea banii acolo cum trebuie. Mișa nici nu verifică. O să vadă ce mamă chibzuită are!” — gândea ea. Și tot așa au trăit câțiva ani. Venit acasă, voia să recupereze timpul pierdut: ieșea cu prietenii, chefuia, pleca cu fetele, de data asta nici nu i le prezenta mamei. Și când mama îl certa, primea răspuns scurt: — Ca să nu te mai necăjești că nu le iau de neveste. Nu-s de însurat, mamă! Îi era ciudă Năsticăi Mihăilovna. Și, mai ales, că i-a zis prea naivă. — Ești prea bună cu lumea, mamă! Prea credulă. Tu nu le cunoșteai cu adevărat. Pentru tine se dădeau bune, dar nu meritau. Mult timp i-a bântuit vorba asta gândul — că „prea credulă” înseamnă proastă, iar fiul a făcut-o proastă! Dar, într-o seară, întâmplător l-a văzut cu o tânără și iarăși i s-a reaprins dorința de a-și vedea fiul așezat la casa lui. Așa că s-a băgat în vorbă — Mihaela, bărbat în toată firea, s-a înroșit, dar ce era să facă? Și-a prezentat iubita. Milena i-a plăcut doamnei Mihăilovna. Înaltă, slabă, cu plete crețe și maniere fine. „Poate că, într-adevăr, nu l-a ajutat destinul! Poate că era bine că nu s-a legat de nimeni până acum, uite ce fată frumoasă a întâlnit!” — și-a zis. Idila a durat tot concediul, cu Milena venind de câteva ori în vizită la mama lui, la insistențele acesteia. Fată citită și vorbăreață. Dar când Mihaela s-a pornit iar la drum lung, Milena a dispărut. — Eu cu Milena nu mai ținem legătura! Și nici tu n-ai de ce să cauți discuții cu ea, — a zis el scurt și a dispărut. Năstica Mihăilovna a tot rumegat ce ar fi fost, dar nu avea pe cine să întrebe. * * * A trecut un an. Băiatul s-a întors de câteva ori, dar orice întrebare despre Milena era tăiată din scurt. — Doamne, nici asta nu e pe plac? Ei, și asta ce mai are? — într-un final, s-a revoltat mama. — Mamă, asta e treaba mea. Dacă m-am despărțit, așa trebuia. Nu te mai amesteca! Năstica Mihăilovna abia s-a abținut să nu plângă. — Păi cum așa, Mișa! Îmi pasă de tine! — Nu trebuie! — a tunat Mihaela. — Ți-am mai zis, cu Milena să nu ai treabă! Și termină cu cicălelile, te rog! Și iarăși el a plecat în cursă lungă, iar mama, cu inima plină de griji, s-a întors la viața ei obișnuită. Într-o zi, pe când era la muncă, la farmacie a intrat o fată să cumpere lapte pentru copii. Era chiar Milena! A roșit când a văzut-o și cu sfială a așezat căciulița pe capul unei fetițe în cărucior. — Mileano, ce bucurie să te văd! Mișu nu mi-a spus nimic, a plecat iar, de la tine mi-a interzis să aflu ceva! — a izbucnit mămica, fericită. — Așa? — privi trist tânăra. — Eh, așa să fie… Năstica Mihăilovna s-a stânjenit. — Spune-mi, copila, ce-a fost între voi? Că îl cam știu — greu de cap, știe să rănească. — Nu-i important… Nu-i port pică. Noi o ținem înainte. N-o să ne rugăm de nimeni! Suntem bine și numai noi două! Năstica Mihăilovna a picat aproape în genunchi lângă cărucior: — Deci… asta-i nepoțica mea? — Se pare că da, — i-a șoptit Milena. — O cheamă Anișoara. — Anișoară…. *** Nu și-a mai găsit locul în zilele următoare. Încet-încet a aflat că Milena trăia greu, într-o chirie, fără sprijin, și se tot gândea să se întoarcă la părinți în alt oraș. Gândul că-și va pierde nepoțica și n-are s-o mai vadă o strângea de inimă. — Veniți la mine, Mileano, cu tot cu Anișoara! E sânge din sângele meu! Eu vă ajut, tu-ți găsești serviciu stabil, Mihaela trimite bani, nu avem pe ce-i cheltui! Anișoara merită totul! — Dar Mișa ce va zice? — Cine-l mai întreabă?! Dacă a dat-o-n bară, să-și asume! Eu trebuie să repar ce nu-a putut el! Când se întoarce, am ce-i spune! — strângea pumnul doamna Mihăilovna. Așa au și făcut. S-a ocupat cu drag și bani, dar mai ales cu timp, pentru micuță. S-a organizat cu program redus la farmacie ca să stea cu Anișoara, lăsând-o pe Milena, care a găsit serviciu, să lucreze. Seara, când venea, se plângea de oboseală. — Zi întreagă pe picioare, numai clienți nervoși! — Nu-i nimic, mergeți și odihniți-vă, eu mă ocup de Anișoara, o scald și o pun în pat! Se apropia reîntoarcerea lui Mihaela. Năstica Mihăilovna se vedea întâmpinându-l cu pumnii, iar Milena, din ce în ce mai neliniștită. Mama, însă, se simțea tot mai motivată să-și apere fata și mica nepoțică. — Mișu o să vină și ne dă afară, Anișoara! Ce mă fac eu, Năstica Mihăilovna? N-aveam ce veni la dumneavoastră. Azi încep să caut chirie… — Să-ncerce el să vă dea afară! Să vedem dacă poate! Eu sunt stăpână aici, nu el! Oricât s-a mai împotrivit Milena, n-au mai plecat. — M-am gândit: hai să trecem apartamentul direct pe numele Anișoarei! Așa să fie liniște în viitor! Că Mihaela, poate, nu s-o căsători niciodată. Să nu rămână micuța fără nimic. Iar Mișa nici n-a recunoscut-o în acte, — săgetă cu privirea mama, iar Milena își plecă rușinată ochii. — Scuzați-mă… mă gândeam… — Știu și eu cum e, dar dacă, Doamne ferește, trebuie să dovedești că-i fiica lui, e greu. Așa, oficializam totul mâine! — Nu trebuie, Năstica Mihăilovna! Oricum, și părinții mei au apartament… — Nu mă convingi! M-am decis! Au mers la notar, dar… — Trebuie mai întâi ca fiul dvs. să-și scoată domiciliul de aici ca să putem face actele pe fetiță. Mama s-a necăjit, dar se apropia ziua când Mihaela ajungea acasă și spera că va rezolva. Dar Milena tot mai neliniștită, pleca des și tot zăbovea. — Unde tot dispari? — a întrebat posomorâtă mama. — La serviciu… Să primesc un avans, dar șeful zice că n-o să primească nimic înainte să duc la capăt ce m-a pus… — De ce-ți trebuie avans? N-ai bani? Milena tăcu, schimbându-se în haine de casă. Mama o urmă și văzu că parte din lucruri erau strânse într-o geantă mare, ascunsă după pat. — Pleci undeva? — Milena tăcea. — Îți cauți apartament? — Doamnă, trebuie să plec! Mișa vine… — Nu vă las să plecați! — hotărî mama. Apoi, mai blând: — Ți-am zis unde e cardul și codul. Cumpără ce ai nevoie, nu te speti la serviciu! Anișoara nu mai știe cum arată mama! Dacă vrei ca Mișu să te accepte, învață să fii gospodină! Milena nu mai zicea nimic. Mihaela sosea în două zile. * * * În dimineața cu pricina, Năstica s-a grăbit să intre la Milena și Anișoara să le vadă dormind. Dar Milena dispăruse. Numai fetița dormea dusă. “Nimic n-am priceput! Unde-a plecat, la ora asta!?” S-a dus să mai gătească, gândindu-se cum îl va întâmpina pe fiu cu nepoțica în brațe. Și cum va clarifica totul cu el și Milena, când se întoarce. A bătut în ușă. Ajuns acasă, Mihaela a împietrit văzând-o pe mamă cu o fetiță în brațe. — Salut, mamă. Cine-i copilul? Ce-am pierdut? — Păi tu ar trebui să știi cel mai bine! — Nu pricep nimic… Povestește ce s-a mai întâmplat pe-aici fără mine. — Nu mare lucru! Mi-am găsit nepoțica, Anișoara! — și l-a privit cu gravitate. — Care nepoțică? Mai am frați sau surori de nu știu eu? — Nu mai juca teatru, Mișa! Milena mi-a spus tot! N-am crezut să ajungi aici, mi-e rușine! — Milena? Eu ți-am spus să nu ai treabă cu ea! Și ce legătură are copilul ăsta? Atunci mama i-a povestit tot ce știa, amestecând multe reproșuri. Fiul, auzind povestea, și-a pus mâinile în cap: — Ești… mamă! — a izbucnit. — Iar mă faci proastă? Uite, că… — Nu e copilul meu, mamă! Milena te-a păcălit, tu… Tu ești prea credulă! Dar stai! Ea vrea numai bani de la tine, mi-am dat eu seama… Ce-a luat de la tine? — Nimic! Ești incredibil… — Mamă! Controlează-ți banii! Milena sigur a fugit cu ei! — A plecat la serviciu! — a ținut mama pe poziție. Au certat îndelung și, într-un final, fiul a acceptat să aștepte pe Milena să lămurească totul. Au așteptat până târziu. Mama i-a povestit cum a găsit-o, cum au trăit, că a vrut să treacă apartamentul fetiței. Mihail mereu repeta că a fost trasă pe sfoară, dar… — Nu cred minciunile astea! Milena e fată grozavă… — E grozavă, dar la înșelat! Și tu ai crezut-o ușor! — Nu mai zice! O să vorbești acum cu ea, să-ți fie rușine! Eu mă joc cu nepoțica. — Dar nu-ți este nepoțică! Mama l-a privit aspru. — În fine, — zise el, — verificăm cu test ADN. — Tocmai așa vom face! — răspunse demn mama și intră în cameră. A venit seara, apoi noaptea. Nu s-a mai întors Milena. Nici a doua zi. Telefonul nu răspundea. Mama s-a dus la adresa la care Milena pretindea că lucrează. Supriză! Nimeni nu auzise de ea. Poze, nimic. Apoi și-a amintit de bani, de card. Nici bani acolo, nici card, nici hainele Milenei — doar lucrurile lui Anișoara… Atunci și-a dat seama că a fost înșelată. — Cum e posibil? Nu cred! Nu se poate să fi lăsat copilul și să dispară! — Poate face și mai rău! — rosti încruntat Mihaela. — M-au avertizat prietenii, chiar și Fedia mi-a spus că l-a furat… dar eu tot am adus-o la tine și a zis că e gravidă cu mine… De fapt, balada era alta… — Sunt o proastă naivă! — plânse mama. — De ce nu mi-ai spus? — Nu voiam să te întristez. Știi cum ești: bună cu toată lumea. — Și acum, ce facem? — Mergem la poliție! Bine că n-ai reușit să treci apartamentul pe Anișoara! Erai pe străzi altfel. Au depus plângerea, dar Milena n-a mai fost găsită. Dispersase pur și simplu. Din card nu apucase să scoată prea mulți bani. Mai târziu cardul a fost găsit aruncat la o gară. Până s-au găsit acte și s-a clarificat treaba, Anișoara a rămas la Năstica Mihăilovna, ce și-a lăsat serviciul. După ADN s-a dovedit că Mihaela nu era tatăl. Dar atât de mult o iubise încât nu se mai putea despărți de micuță. Împreună cu fiul, au decis s-o crească ca pe fiică proprie. Cât despre Milena, nimeni n-a mai auzit ceva și a fost decăzută din drepturi. Trebuiau făcute multe: acte, grădiniță cu program prelungit, mama a reînceput lucru, și tot a revenit la normal, viața a mers înainte. La un an, Mihaela s-a întors acasă aducând… nevasta: — Mamă, te prezint: Sonia. De azi înainte vom locui toți împreună! — Și… — s-a pierdut Năstica Mihăilovna, indicând spre camera copilului, întrebându-se dacă o fi anunțat-o fiul dinainte pe noră. Sonia a zâmbit cald: — Mă bucur mult de cunoștință, doamnă Mihăilovna! Mihaela mi-a povestit totul, și mi se pare minunat ce ați făcut! Dacă-mi permiteți să ajut la creșterea lui Anișoara, o fac cu bucurie… — a privit spre soțul ei. — Da, vreau să termin cu drumurile pe mare și s-o adoptăm oficial pe fetiță! Acum nu ne va fi refuzat! Năstica Mihăilovna de-abia mai încăpea de fericire: — Doamne, măicuță, ce bucurie! Haideți în casă, la masă! Vă așteptam și-am pregătit de toate! Ce zi fericită! — și a șters o lacrimă de pe obraz.