Jurnal personal Blestemat de dragoste
Câteodată mă gândesc cât de imprevizibilă poate fi viața unui om. Până la o anumită vârstă am dus o viață liniștită, tipic normală: o soție pe care am iubit-o sincer, doi copii isteți, serviciu stabil, duminici la iarbă verde prin parc sau la rudele de la țară, acele ieșiri de familie care dau sens existenței la Chișinău. Credeam că nimic nu mă poate tulbura de la acest traseu firesc.
Totul s-a schimbat când am primit postul de șef de departament la o firmă privată destul de bine cotată în capitală. Atunci am cunoscut-o pe Lenuțao femeie tânără, fermecătoare, cu ochi verzi pătrunzători și un surâs care te dezarma pe loc. Sunt convins că dacă n-o întâlneam pe ea, astăzi nu mi-aș fi pus credința la încercare și nici n-aș fi aflat cât de tare pot tulbura sufletul patimile.
Nici eu, nici Lenuța nu eram liberi. Până la ea, nici nu mi-a trecut prin cap să privesc altă femeie. Îmi păstram credința față de soție nu doar din datorie, ci pentru că nu vedeam rostul vieții altfel. Relația cu Lenuța, însă, nu a debutat cu un fulger, ci cu pași mici, până într-o zi în care, parcă mi s-a oprit minteacând ea a făcut primul pas. Primele clipe de apropiere au fost explozivetrăiri pe care nu le credeam posibile la un bărbat trecut bine de treizeci de ani. A fost ceva dintre pasiune și nebunie, nu o dragoste călduță, ci o patimă sălbatică ce mi-a mistuit tot ce știam.
Am început să ne vedem pe ascuns, mereu cu băgare de seamă. O dată, două, maxim pe săptămână, la moteluri la marginea Chișinăului sau în mașina mea pe vreo stradă întunecată. Doar așa am reușit să nu fim descoperiți. Aveam, însă, mereu senzația că nevasta bănuiește ceva, dar am reușit destul de abil să evit întrebările incomode.
Se trăiește greu la dublu. Sunt bucurii, dar și multe neliniști, iar pendularea aceasta prelungită m-a epuizat încet-încet. Niciunul dintre noi nu voia să-și destrame familia. Ne-am târât povestea asta trei ani. Apoi, neașteptat, Lenuța a spus că s-a terminat. Pentru mine a fost ca un trăznet. Am încercat să ascund cât pot faptul că lumea mea s-a prăbușit, dar nu reușeam să-mi alung gândurile legate de ea, să-mi potolesc dorul și gelozia. Încă îi mai căutam chipul prin mulțime, mașina ei printre zecile din trafic speram, nădăjduiam că se va răzgândi.
S-a tot prelungit această suferință ani la rând. Ca blestemat eram. Lucram cu ea, ne vedeam aproape zilnic, dar nu mă puteam elibera. Cu timpul, am început să slăbesc, să mă simt mereu fără vlagă. Doctorii nu mi-au găsit nimic, deși am dat și bani buni, vreo doi mii de lei moldovenești, pe analize și investigații. Într-un sfârșit, soția m-a convins să mergem la o bătrână din Orhei, despre care se zice că are puteri deosebite.
Deși am ridicat din sprâncene, m-am dus. Femeia nu era chiar bătrânică, ci o doamnă încă în putere, cu privire de vultur. M-a pus să mă întind pe o canapea veche, a trimis-o pe nevastă afară, mi-a dat să închid ochii și a început să murmure cuvinte pe care nu le-am înțeles. După câteva minute mi-a spus direct: Ești sub legătură. Ţi-a făcut cineva farmece. Când mi-a descris femeia, am recunoscut-o instant pe Lenuța mea.
Am negat, eram bulversat. Dar când femeia m-a întrebat: Cine e Lenuța?, am recunoscut, tulburat, tot. Mi-a explicat că Lenuța m-a vrăjit ca să țină legătura vie, iar când și-a pierdut interesul, eu am rămas cu suferința. Mi-a promis că mă scapă, dar numai dacă plec de la acea slujbă și nu mai caut niciun contact.
Am ascultat-o. Luni mi-am depus demisia, am șters numărul Lenuței, pozele, orice urmă. La început am simțit o furie cruntă, apoi o dragoste nestinsă, o vreme s-au amestecat în mine până n-am mai știut ce vreau. Am revenit la doamna aceea de câteva ori; într-un final mi-a spus că a rupt toate firele ce mă legau de Lenuța.
La despărțire, m-a învățat ce să fac dacă vreodată mă regăsesc într-o asemenea situație: să aprind o lumânare de la biserică, să-mi imaginez cum toate firele acelea se ard, să spun că iert și merg mai departe, și dacă nu merge din prima, să repet până simt eliberarea cu adevărat.
A durat aproape un an până dorul s-a domolit. Încă o mai visez uneori, încă uneori mă surprind întorcând capul după o mașină care seamănă cu a ei. Dar, încet-încet, m-am vindecat, am pus iar carne pe mine, nu mai sunt doar o umbră. Lenuța nu s-a șters din sufletul meu, dar nici nu mă mai arde cumplit. Au trecut anii, m-am liniștit, și astăzi, când privesc în urmă, mă mai întreb uneori: a fost dragoste, ori doar un blestem?
