O poveste veche din Semenovca: Destinul Alievinei și al Varvarei între război, bârfe, iubiri interzise și puterea femeilor într-un sat moldovenesc

Anii de după război au adus lipsuri grele în satul Măgura. Puțini bărbați mai rămăseseră, cei mai mulți pieriseră pe front, iar copiii abia începeau să prindă putere. Lângă școala veche, unde tinerii se strângeau la șezători, trăia Anisia. Despre ea se spunea că timpul nu o atinge. Avea în grijă trei copii și o mamă bătrână, iar Anisia trăgea singură la gospodăria colectivă, purtând pe umeri povara întregii familii. Zilele erau aspre, fără milă.

Femeile din sat nu o vedeau cu ochi buni pe Anisia.

Iar îi adună Anisia pe bărbați la ea, șușoteau ele, cât o să mai țină asta?

De obicei, Anisia își trimitea mama cu cei mici la vecina Paraschiva și făcea petreceri acasă, care țineau până în zori. Unii dintre bărbați rămâneau peste noapte, chiar dacă aveau neveste. Așa se face că, odată cu lăsarea întunericului, mulți bărbați din sat dispăreau în casa Anisiei, ca și cum s-ar fi topit acolo.

Femeile bârfeau, se certau cu soții, dar nu îndrăzneau să intre peste Anisia. Le era teamă, căci dacă bărbatul se întorcea acasă, putea să-și verse supărarea pe nevastă, uneori chiar de față cu alții. Așa era traiul la țară, nimic nu rămânea ascuns.

Și la Viorica ajunsese vestea despre soțul ei, Ion. Ea era a doua soție. Cu prima, Ion trăise puțin, femeia murise la naștere, copilul la fel.

Viorico, tu de ce rabzi? Și Ion al tău merge la Anisia. Tu ești însărcinată, iar el umblă pe la ea, îi spunea vecina Rada.

Nu cred, chiar dacă vine uneori târziu, sau chiar dimineața, zice că președintele gospodăriei îl pune să păzească hambarul, să nu fure cineva grâul, răspundea Viorica, având încredere în vorbele bărbatului ei chipeș.

Viorica era liniștită, gospodină, locuia în casa lui Ion. Cu ei stătea și soacra, dar și sora mai mare a lui Ion, Serafina, cu cei doi copii ai ei. Bărbatul Serafinei, tractorist, murise, așa că ea se întorsese la mama, refuzând să stea cu socrii.

Serafina era rea, invidioasă, certăreață și nu o suporta pe Viorica.

Să stea cu noi, îi spunea Viorica pe ascuns Paraschivei, dar mereu mă cicălește, mă atacă și mă vorbește de rău. Găsește mereu motive să mă înțepe.

Frumoasa și harnica Viorica nu-i plăcea cumnatei, care o alunga încet cu scandaluri. Viorica răbda. Îl iubea pe Ion și nu avea unde să se întoarcă, căci fugise cu el, împotriva voinței părinților.

Ion era un bărbat înalt, vânjos, cu vorba dulce. Multe femei îi dădeau târcoale, dar el o alesese pe Viorica, fata modestă, care nu-i rezistase. Mamă, Ion mă cere de nevastă, îi șoptea Viorica, cu ochii plini de speranță.

Nu-i bine, Viorico. A mai fost însurat, e frumos și femeile roiesc în jurul lui. O să-ți fie greu, mereu o să-l cauți pe la alte femei. Nu-ți dau voie să te măriți cu el, răspundea mama, cu glas apăsat.

Viorica, cu sufletul strâns, a făcut totuși pe dos. La sărbătoarea de după strânsul porumbului, Ion a venit cu căruța la poarta ei, după ce se înțeleseseră dinainte. Ea a ieșit grăbită, cu obrajii aprinși și un săculeț mic în mână, s-a urcat în căruță. Avea doar nouăsprezece ani. Zestrea era săracă: două rochii de pânză și câteva batiste.

Mama a ieșit în fugă, iar când calul a pornit, a strigat:

Nu te las! Pleci de capul tău. Dacă te întorci, să nu te superi, nu te mai primesc înapoi. Ai auzit?

Așa a plecat Viorica cu Ion, fără nuntă, rămânând la el acasă. Muncea la exploatarea de turbă, aducea acasă câțiva lei.

Așa trăia în casa soacrei. Mama lui Ion era severă, cu vorba tăioasă, mereu nemulțumită și pusă pe ceartă. Greu îi era Vioricăi, dar tinerețea o ținea pe linia de plutire. Ion pleca dimineața la muncă, venea seara, era brigadier și nu se amesteca în certurile femeilor. Viorica muncea și ea. Soacra nu gătea, așa că Viorica trebuia să vină de la lucru și să pregătească masa.

Așa a rămas Viorica în casa lui Ion, de multe ori regretând că a ajuns într-o familie unde cumnata și soacra nu o acceptau. Președintele gospodăriei, Călin, a observat că Viorica e harnică și a propus-o ca deputat în consiliul sătesc.

Vai, domnule Călin, nu mă descurc, sunt tânără și fără experiență, s-a speriat Viorica, nu știu nimic despre astfel de lucruri. Mi-e frică, a refuzat ea.

Nu-ți face griji, Viorico, te ajutăm noi. Pentru asta suntem cei mai în vârstă, să-ți dăm sfaturi. Ești muncitoare, cuminte și iubitoare de dreptate, i-a răspuns președintele.

Așa a ajuns Viorica deputat în consiliul sătesc. Ion era mândru de soția lui, chiar și soacra s-a mai potolit, doar Serafina continua să o vorbească de rău din invidie.

Viorica a născut un băiat, s-a întors la muncă, iar soacra avea grijă de nepot, ca și de copiii Serafinei, care lucra și ea.

După cinci ani de căsnicie, Viorica aștepta al doilea copil. În luna a opta de sarcină, Rada i-a adus vești rele despre Ion. Merge la Anisia. Serafina, prezentă, nu a ratat ocazia să o înțepe:

Așa-ți trebuie, Viorico. E vina ta. Dacă erai o soție bună, nu umbla bărbatul tău pe la altele. Nu ai timp de el, cu atâtea treburi de deputat. Ce să facă și el? Viorica a tăcut, știind că altfel se iscă scandal.

Oare chiar merge Ion la Anisia? se frământa ea.

Ion, după ce petrecea la Anisia, venea acasă spre dimineață și se culca lângă Viorica. Ea nu dormea, gândindu-se:

Cum se poate? Lucrăm împreună cu Anisia, uneori mă laudă pentru hărnicia mea, mă bate pe umăr cu blândețe…

Într-o seară, Viorica nu a mai putut răbda, l-a așteptat pe Ion, dar el nu a venit, soacra și Serafina dormeau. Viorica și-a pus o haină veche pe umeri și a ieșit în curte. Picioarele au purtat-o pe uliță, spre școală, lângă casa Anisiei. S-a ținut de gard, să nu alunece în noroi cu galosii, a mers cu grijă.

Să nu mă latre vreun câine, gândea ea, să nu facă gălăgie.

A ajuns la casa Anisiei, s-a uitat printr-o crăpătură a gardului dărăpănat, a văzut ce se întâmplă în odaia mare. Lumina era aprinsă, masa plină cu bucate, o sticlă de rachiu la mijloc, dar nimeni nu era acolo. După câteva minute, au intrat Anisia și Ion, râzând, s-au așezat față în față.

Viorica a rămas nemișcată, cu inima bătând să-i sară din piept.

Deci Rada avea dreptate, aici vine bărbatul meu. O fi crezut că de la o femeie însărcinată nu mai are ce aștepta, în acel moment Anisia a stins lumina, casa a rămas în întuneric.

Ce să fac, ce să fac? se frământa Viorica, dar nu a vrut să intre în casă.

După ce a stat puțin, s-a aplecat, a găsit o piatră grea și a aruncat-o cu putere în geam, apoi a fugit în noapte. Ion a venit acasă spre dimineață. Viorica nu i-a spus nimic. La Anisia, geamul a rămas mult timp astupat cu o pernă. De unde să facă rost de bani pentru un geam nou?

Viorica nu a povestit nimănui ce s-a întâmplat în acea noapte. S-a liniștit puțin. În sufletul ei, uneori simțea o răceală față de Ion. Mai ales că și al doilea băiat creștea.

Să umble, să umble… Oricum tot acasă vine, își spunea ea, și mă alintă cu nevastă dragă, șiretul Ion, îl iubea totuși.

Timpul a trecut. Într-o seară, președintele Călin a chemat-o pe Viorica la consiliu. Deși era târziu, acolo era deja un milițian de la raion și câțiva activiști din sat.

Azi am prins-o pe Anisia cu grâu furat, a anunțat Călin, nu mult, dar tot furt e. Știți că legea e aspră. Acum mergem la ea acasă să facem percheziție, să vedem unde ascunde grâul. Probabil nu e prima dată.

Viorica, ca deputat, trebuia să participe. Ajunși acolo, președintele a trimis-o pe Viorica în casă.

Tu, Viorico, cu Nicolae căutați în casă, noi verificăm curtea, șopronul, pivnița.

Anisia stătea speriată, cu mâinile strânse, fața galbenă, în casă era și un martor, rudă cu Anisia, și el pierdut. Viorica nu știa de unde să înceapă, nu avea experiență. Anisia o privea cu teamă.

Nicolae a căutat după sobă, i-a spus Vioricăi:

Uită-te sub pat și în colț.

Viorica a ridicat pătura de cânepă, apoi salteaua subțire umplută cu paie. În colț, între pat și perete, a văzut un butoi acoperit cu pânză, a ridicat și a găsit grâul. Nu mult, dar o treime din butoi era plină. Anisia aducea grâul cu pumnii.

Privirile lor s-au întâlnit.

Acum mă răzbun. Nu-mi mai furi bărbatul. O să văd eu, gândea Viorica. O să arunc grâul în fața tuturor. Asta e răzbunarea mea pentru Ion.

Anisia, îngrozită, credea:

S-a terminat. Acum Viorica mă dă de gol pentru Ion. De ce l-am primit la mine? A venit special să mă bage la pușcărie.

Se priveau, când a apărut președintele în ușă.

Ei, Viorico, ai găsit ceva?

Nu, nu e nimic în casă, a răspuns ea cu capul plecat, Nicolae a confirmat.

Totuși, milițianul a luat-o pe Anisia la raion, căci a fost prinsă cu două pumni de grâu. A doua zi s-a întors.

Anii au trecut. După acest episod, Anisia și-a luat copiii și a plecat în satul vecin. Nu s-a mai întors la Măgura. Viorica și Ion și-au crescut băieții, cel mare s-a însurat. Dar viața lui Ion a fost scurtă, după ce și-a îngropat mama, a murit și el. În ultimii ani, au trăit bine cu Viorica, dar sănătatea lui a cedat. Serafina și-a găsit bărbat în alt sat și s-a mutat.

După înmormântarea lui Ion, a trecut mult timp. Viorica a rămas singură în casă. Copiii și nepoții veneau în vizită. O dureau picioarele, dar fiii o ajutau.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

17 − seven =

O poveste veche din Semenovca: Destinul Alievinei și al Varvarei între război, bârfe, iubiri interzise și puterea femeilor într-un sat moldovenesc
Dimineața, Mihai Sergheevici s-a simțit mai rău. Abia mai respira. — Nicu, nu am nevoie de nimic. Nici de medicamentele voastre, nimic. Doar te rog, lasă-mă să-mi iau rămas-bun de la Prieten. Atât te rog. Scoate toate astea de la mine… Bărbatul a arătat spre perfuzii. — Nu pot să plec așa. Înțelegi, nu pot… O lacrimă i-a curs pe obraz. Nicu știa că dacă îi va scoate totul, poate nici nu-l va mai ajuta să ajungă la ieșire. Toți bărbații din salon s-au strâns lângă ei. — Nicu, chiar nu se poate face nimic? Omenește nu-i… — Știu… Dar aici e spital, totul steril… — Să fie… Dar uită-te, omul nu poate pleca. Știa, dar ce putea? Nicu s-a ridicat. Poate orice. La naiba cu regulile, la naiba și cu firma tatălui. Să mă dea afară dacă vrea. S-a întors brusc și s-a întâlnit cu privirea Anei. În ochii ei se citea admirația. Nicu a ieșit val-vârtej afară. — Prietene, te rog, liniște. Poate nu observă nimeni. Hai, vino la stăpânul tău. A deschis deja ușa că cineva i-a tăiat calea. În fața lui stătea doamna Emma Eduardovna. — Ce se întâmplă aici? — Doamna Emma… Vă rog, doar cinci minute. Lăsați-i să-și ia rămas-bun. Înțeleg totul, mă concediați după. A tăcut o clipă. Cine știe ce a fost în mintea ei, dar deodată a făcut pasul într-o parte. — Bine, să mă concedieze și pe mine. — Prietene, hai! Nicu a fugit pe coridorul spitalului, Prieten lângă el. Ana deja deschisese ușa. Câinele, ca și cum simțise, a ajuns în două salturi în fața salonului… încă un salt și Prieten stătea deja sprijinindu-se pe patul lui Mihai Sergheevici. În salon, liniște adâncă. Bărbatul a deschis ochii. A încercat să ridice mâna, dar nu a reușit. Îl încurcau perfuziile. Atunci le-a smuls cu cealaltă mână. — Prietene! Ai venit… Câinele și-a pus capul pe pieptul lui Mihai Sergheevici. Omul l-a mângâiat. O dată, de două ori. A zâmbit… Zâmbetul i-a rămas pe buze. Mâna i-a alunecat. Cineva a spus: — Câinele plânge… Nicu s-a apropiat de pat. Prieten, într-adevăr, plângea. — Gata. Hai… Hai… *** Nicu s-a așezat pe gard, iar Prieten s-a dus în tufișuri și s-a culcat acolo. Un bărbat din salon, care odată a fost primul care și-a dat chiftelele, i-a oferit un pachet de țigări. Nicu s-a uitat la el, voia să spună că nu fumează, dar a lăsat baltă. Și-a aprins o țigară. Ana s-a așezat lângă el. Ochii roșii, nasul umflat. — Ană… E ultima mea zi aici. — De ce? — La început am fost aici pedepsit, apoi am vrut să-i demonstrez lui tata că pot ceva… Voia să-mi lase firma. Dar nu despre firmă e vorba. Eu nu pot. Plec acasă. O să-i spun direct: fiul tău nu-i bun de nimic. Iartă-mă, Ană… Nicu a plecat. Și-a dat demisia, și-a strâns lucrurile. Ana îl privea pe fereastră cum a ajuns la intrare cu Mercedesul, cum a deschis ușa din dreapta și a mers la tufișuri. I-a spus ceva lui Prieten, apoi s-a dus la mașină, s-a sprijinit de ea și a așteptat. Prieten a venit după câteva minute. S-a uitat adânc în ochii lui Nicu, apoi a sărit în mașină. Ana a început să plângă din nou. — Nu ești bun de nimic! Ești cel mai bun! *** După câteva zile, Ana l-a văzut pe domnul director venind cu un bărbat ce semăna izbitor cu Nicu. S-a repezit pe scări și a ieșit afară. — Sunteți tatăl lui Nicu? Directorul a privit-o mirat. — Ana, ce-i cu tine? — Stați, domnule doctor, mă dați afară după! Sunteți? Vadim Olegovici la fel de mirat se uita la mica fată cu pistrui drăgălași. — Da. — Nu aveți voie! Auziți? Nu aveți voie să vă gândiți că Nicu nu e bun de nimic! E cel mai bun! E singurul care n-a avut frică și a lăsat un om să-și ia rămas-bun de la prietenul lui, înainte să moară! Nicu chiar are inimă și suflet! Ana s-a întors și a intrat în clădire. Vadim Olegovici a zâmbit. — Ai văzut? — Și ce să faci cu ea? e fată bună, dar mereu vrea adevărul! — Și-i rău asta? — Nu-i mereu bine… *** Au trecut trei ani. Din poarta unei case frumoase a ieșit o întreagă familie. Nicu împingea un cărucior, iar Ana ținea de lesă un câine uriaș, îngrijit. Au ajuns la râu, și Ana a lăsat câinele liber. — Prieten, să nu te duci departe! Câinele a fugit în salturi mari spre apă. Două minute mai târziu, copilul din cărucior a început să scâncească. Prieten s-a întors imediat în salturi mari. Ana a râs. — Nicu, se pare că nu avem nevoie de bonă. Ce alergi? Sonia doar a pierdut suzeta. Copilul a adormit iar, Prieten s-a uitat în cărucior și, asigurându-se că totul e în regulă, a fugit iar după fluturi…