Dimineața la Ana și Victor a început cu o adevărată cursă contra-cronometru. Au dormit peste alarma ceasului și s-au aruncat amândoi prin apartamentul din Chișinău, încercând disperați să se pregătească pentru muncă și, în același timp, să-l pregătească pe fiul lor, Dănuț, pentru grădiniță.
Vicu, îl iei tu pe Dănuț azi, da? a strigat Ana din dormitor, în timp ce trăgea rapid pe ea o pereche de pantaloni și îndesa în ghiozdanul băiatului lucrurile pentru grădi.
Da, îl iau! a răspuns Victor din bucătărie. Unde mi-e cheia de la mașină?
Nu am văzut-o! a replicat Ana, deja cu nervii întinși, căutându-și telefonul între perne. Când a pus, în sfârșit, mâna pe el, i-a pus geaca pe Dănuț, care stătea pe covor și se juca liniștit cu mașinuțele, total nepăsător la nebunia din jur.
Drumul spre grădiniță l-au făcut aproape în viteză, de parcă alergau la maratonul orașului, nu doar după timp. Ana încerca să-l dezbrace pe Dănuț, dar fermoarul gecii i-a jucat feste. Când s-a uitat din nou la băiat, el avea ochii în lacrimi.
Mami, eu nu vreau azi la grădi Dănuț a înghițit în sec și a început să își strângă mâinile mici în pumni.
Hai, puiule, te rog Chiar n-avem timp de asta acum! Ana încerca să pară calmă, dar vocea i se frânge. L-a pupat pe frunte, a îngenuncheat lângă el, mângâindu-l pe creștet. O să fie bine! Te așteaptă prietenii tăi, ai să te joci
Dănuț nu s-a lăsat lesne înduplecat. Tocmai în acel moment a apărut educatoarea. A zâmbit cald spre Ana și i-a întins mâna băiatului.
Liniștește-te, Ana, a spus ea calm. Mă ocup eu de el, stai liniștită. Hai, Dănuț, mergem la copii, deja ne caută!
Ana a răsuflat ușurată, dar următoarea grija nu a întârziat: Mamă, ce rău am întârziat A ieșit în grabă, a scotocit prin geantă să își caute telefonul pentru a-și anunța clienta că întârzie, dar a încremenit: telefonul era, de fapt, al lui Victor. Se încurcaseră la husele identice, ca niște mușterii la piața centrală! Parolă la fel, huse identice bătaie de cap!
Minunat, a bombănit Ana, cu nervii la pământ, încercând să își dea seama cum să dea de clientă. Trebuia să-l sune urgent pe soț ca să-i trimită numărul.
Nu a apucat să gândească prea mult, că telefonul a vibrat în palmă cu o notificare:
Dimi: Victore, ți-a dat până la urmă tipa aia numărul de la sală?
Ana a rămas fără aer. A tot privit mesajul. A deschis conversația, ca într-o ceață, și a început să citească:
Dimi: Ai spart gheața, frate?
Victor: Da, mi-a dat numărul. Ne vedem weekendul ăsta. La mine.
Ana a recitit iar și iar. Weekendul ăsta? Chiar când voia ea să-l ducă pe Dănuț la mama în vizită și să petreacă o noapte acolo
Doamne a șoptit Ana, simțind un nod în gât și o mână rece pe inimă. Mai bine nu vedeam niciodată mesajul ăla Să le tot iau naibii pe husele astea la fel!
A fost greu pentru Ana să se poarte de parcă nu știa nimic. Fiecare zi, fiecare secundă lângă Victor era ca o sabie deasupra capului. Mai erau trei zile până la sâmbătă, dar mintea ei o ia razna. Se tot întreba: poate nu e ceea ce pare, poate a înțeles greșit. Dar de fiecare dată, fraza Ne vedem la mine weekendul ăsta răsuna urât în capul ei.
Victor părea complet senin. Același soț, aceleași gesturi: atent, cald, săritor. Seara, o întreba ce a făcut în ziua respectivă, pregătea cina, îl adoarmea pe Dănuț. Ana îl cerceta, căutând indicii, dar nu vedea urmă de vinovăție. Asta o neliniștea și mai tare.
Miercuri seara s-au uitat împreună la un film. Victor a tras-o aproape de el, ca altădată, și Ana abia a reușit să nu plângă. În brațele lui, nu se simțea deloc în siguranță, ci ca și cum tot ce știa ea despre viață putea să se prăbușească dintr-o clipă în alta.
Vineri, după ce l-au pus pe Dănuț la culcare, Ana a rămas la chiuvetă în bucătărie, trecându-și absent mâna prin apă. Victor s-a apropiat și a cuprins-o de mijloc.
Esti cam abătută în seara asta. E totul bine? a întrebat el blând.
Ana a încremenit, frigul trecând-o prin șira spinării.
Da, sunt doar un pic obosită i-a răspuns, încercând un zâmbet ciudat.
Te cred a spus el și a sărutat-o pe creștet.
În noaptea de vineri spre sâmbătă, când Victor dormea dus, Ana s-a ridicat încet din pat și s-a refugiat în baie. Cu lacătul tras, a dat drumul la apă și s-a așezat pe marginea căzii. Nu și-a mai putut ține lacrimile:
De ce eu? șoptea printre hohote. Doamne, de ce a trebuit să aflu?
Aceeași întrebare o tot frământa, fără răspuns Mintea îi era tot un hățiș.
Cum a putut să-mi facă asta? Ce să fac eu acum? Să-i spun sau să plec fără să comentez?
Totul în ea clocotea, dar știa un singur lucru: dimineață trebuia să tragă iar zâmbetul pe față. O aștepta ziua adevărului.
Sâmbătă dimineață, și-a luat greu rămas-bun de la Dănuț și l-a lăsat la mama ei. Mama Anăi a simțit imediat că e ceva ciudat.
Anușca, e totul bine? a întrebat-o, privind-o fix.
Ana a zâmbit ciudat.
Da, mamă, n-am nimic. Mă grăbesc Vreau să-i fac o surpriză lui Victor! și-a sărutat în grabă băiețelul pe frunte, și a fugit spre mașină, evitând să privească înapoi.
Drumul spre casă l-a făcut palidă și cu inima cât un purice. Dacă se întâlnește doar cu amicul? Dacă nu vine nimeni? Poate am interpretat greșit! Tot spera să fie doar o prostie sau o farsă proastă. Își dorea să deschidă ochii din visul urât și să se întoarcă la viața de dinainte.
A oprit în fața blocului, a rămas câteva minute în mașină, cu motorul stins. Și-a amintit de toate momentele frumoase, râsul lor la bucătărie, plimbarea prin Valea Morilor, seara de acasă în fața televizorului. Familia lor părea perfectă Fiecare secundă pe care o petrecea aici, în mașină, îi prelungea senzația de liniște. Era liniștea de dinaintea furtunii.
A strâns din dinți, a urcat încet până la ușă cu cheia în mână, a băgat-o în broască și a rotit încet, de parcă voia să amâne inevitabilul. În apartament era întuneric, doar pe hol se vedea o lumină slabă dinspre bucătărie. Dinăuntru se auzeau voci stinse, șoapte și râsete. Ana a simțit că i se taie sufletul.
Asta este, și-a zis. Totul s-a terminat.”
Capul îi vâjâia. Mergea ca într-o ceață groasă pe coridor. Îi simțea corpul împietrit; dar a făcut următorul pas. Încă un pas și o să vadă totul cu ochii ei. Inima îi bătea să-i sară din piept.
Vicu? a șoptit, dar vocea i s-a auzit străină, metalică.
A încercat din nou, mai tare:
Victoree?!
Nimic. Ana a intrat în bucătărie. Doi oameni un bărbat și o femeie. Bărbatul NU era Victor. Era Dimi, cel mai bun prieten al lui Victor! Ana a rămas fără cuvinte. Dimi s-a bâlbâit și s-a înroșit toată fața când a observat-o.
Ana! Nu e ce crezi Eu doar tu știi cum e acasă la noi?! Ana, nu m-am dus la mama ei, dar nici cu fata asta nu puteam la hotel a început să se explice rapid.
Ana nu-l mai asculta. Doar stătea țintuită, neînțelegând dacă visează sau e real. O vuietă nervoasă îi acoperea gândurile. Avea lacrimi pe obraji, dar, spre mirarea ei, i s-a desenat pe față un zâmbet amar.
Am înțeles, Dimi i-a șoptit, abia ținându-și emoțiile în frâu. Eu plec.
A ieșit pe ușă, iar aerul rece i-a adus simțurile înapoi. A scos telefonul, i-a căutat numărul lui Victor cu mâinile tremurânde.
Alo se aude vocea lui Victor, dar Ana abia putea înșira cuvintele. Tot ce i-a ieșit a fost o declarație stinsă, copilăroasă:
Eu te iubesc Te iubesc mult
Cu lacrimi și cu un râs nervos, nu găsea cuvinte. Toată presiunea acumulată în zilele din urmă a ieșit la suprafață. Gândurile îi zburau.
Am fost acasă Era Dimi a șoptit în receptor.
Am înțeles Te rog, nu te supăra, Ana! Sunt la birou acum. Vin? Poți să vii la mine? Hai, nu te supăra Tu știi cum e cu Dimi. Ajungi?
Ajung chiar acum
S-a urcat în mașină grăbită, dornică să-l ia în brațe pe Victor.
Câteva ceasuri mai târziu, Ana și Victor stăteau pe podeaua biroului, în sala de conferințe, cu o sticlă de vin între ei. Ana avea capul rezemat pe umărul soțului și o mângâia ușor pe mână.
Iartă-mă, nu am vrut să mă uit la mesajele tale. Niciodată n-am făcut așa a spus Ana șoptit.
Nu, tu să mă ierți, că m-ai prins într-o prostie. Trebuia să-ți spun de la început
Dar de ce a vrut Dimi să?
E prietenul meu. Se făcuse de râs groaznic în fața fetei. A vărsat energizant pe ea la sală, a murdărit-o toată, ea în alb, a ieșit cu hainele albastre O copilărie. Nu pot! Mi-e frică! Vicu, ajută-mă! Ca în clasa întâi!
Victor a început să-l parodieze pe Dimi, iar Ana a izbucnit în râs.
E prietenul meu cel mai bun Nu pot să nu-l ajut. I-am luat eu numărul fetei, am făcut pe cupidonul, am zis și o glumă și gata.
Dar acasă de ce a venit cu ea? Putea să meargă la hotel
Da nu-ți amintești, Dimi încă stă cu mă-sa, că nu vrea să plătească chiria, să nu aibă cheltuieli și să i se facă șnițele acasă
Corect, a răspuns Ana râzând.
E varză la capitolul ăsta! a început amuzată Ana.
Suntem ca frații de douăzeci de ani, din clasa întâi. Probabil eu sunt singurul care îi acceptă toate prostiile
Măi, Vicu Ești prieten adevărat, ce să zic!
Ana a dat din cap, chicotind.
Și totuși Dacă-s încă acasă, ce facem? Dormim aici la tine la birou?! N-am chef să mă duc acasă să facă ordine acolo!
Victor a sărutat-o și i-a șoptit:
Eu nu mă zgârcesc ca el. Noi merităm o seară romantică.
Serios!? Mergem la hotel?
Victor a dat din cap hotărât. A ridicat-o în brațe, râzând. Ana a încercat să se scape, dar el a ținut-o strâns.
Te duc eu unde trebuie, iubirea mea!
Ana râdea cu lacrimi, nevenindu-i să creadă că în urmă cu doar câteva ore credea că-și pierde căsnicia la un pas.
©Stela ChiarriÎn mașină, cu vântul cald al serii mișcându-i părul, Ana a privit spre Victor și i-a simțit mâna strânsă peste a ei. Liniștea de pe buze și râsetele care încă le zvâcneau pe obraji păreau că spală toată îndoiala din zilele trecute. S-au oprit în fața celui mai mic hotel de pe străduța veche o casă cu geamuri rotunde și lumini chihlimbarii, de parcă fiecare cameră păstra povești.
Când s-au închis ușa camerei, Victor a tras draperiile, a pus muzică încet și a aprins o lampă cu lumină aurie. Fără grabă, s-au așezat pe pat, unul lângă altul, și s-au privit cu tot amarul trecut, dar cu atâta recunoștință pentru tot ce aveau încă unul de la celălalt.
Știi ce-am învățat? a spus Ana, sprijinindu-și capul pe pieptul lui Victor.
Ce, iubito?
Că dacă data viitoare te suspectez, jur pe roșu că întâi întreb. Și-apoi a zâmbit amar-dulce abia apoi plâng.
Victor a râs ușurat, i-a cuprins fața între palme și a sărutat-o lung, cu grijă, ca la început.
Să nu uităm să râdem niciodată, orice-ar fi, Ana.
Au rămas tăcuți, simțindu-se acasă în camera de hotel. Afară, Chișinăul fremăta de miros de tei și de pașii grăbiți ai oamenilor care nu știau poveștile dinăuntru.
În noaptea aceea, nu și-au mai spus niciun cuvânt greu, niciun gând chinuitor. Doar povești fără sfârșit, despre Dănuț, despre vise, despre cum, uneori, e nevoie să treci printr-o furtună ca să-ți aduci aminte cât de tare ți-ai dorit liniștea de după.
Când au adormit, ținându-se de mâini, Ana și-a jurat în gând să nu mai lase niciodată teama să-i scrie povestea. Pentru că, până la urmă, nu există familie fără nebunie, dar doar cei care se iartă și râd împreună ajung să o trăiască până la capăt.
