Să rămână între noi… Mă supăram tare când soacra ne aducea lucruri vechi. Credeam că o face intenționat – ca să mă necăjească. Dar apoi am aflat adevărul Când eu și Ion ne-am cumpărat în sfârșit apartamentul nostru, nu-mi venea să cred de fericire. Luminos, spațios, cu terasă pe care răsărea soarele blând de dimineață. Am pus suflet în renovare: pereți în nuanțe calde, mobilă minimalistă, bucătărie modernă – totul arăta ca-n reviste. Mă plimbam prin camere și gândeam: acesta e căminul nostru, începutul nostru. Singurul lucru care strica armonia erau darurile soacrei. Maria Stănescu – femeie simplă de la țară, bună, grijulie… dar cu gusturi aparte. La câteva săptămâni venea cu sacoșe pline de “comori”. Ba pahare de cristal din anii ’80: – E cristal cehesc adevărat! Vezi cum strălucește? – spunea ținându-le în lumină. Ba o față de masă veche, puțin decolorată: – Vezi broderia? E făcută de mâna mea, când Ion era mic… Eu mulțumeam politicos, dar în suflet mă strângeam. Toate păreau străine în decorul nostru modern. Le ascundeam în dulap, gândindu-mă: ce să fac cu ele? Anul acesta, de Sfântul Nicolae, soacra a venit cu o cutie mare de carton. – E pentru voi. Serviciu cehesc, vechi. Să-l păstrați… Am deschis cutia – cești și farfurii cu margine aurie, puțin uzate, dar întregi. Simțeam cum mă cuprinde nemulțumirea. Iarăși ceva vechi… noi avem totul nou… de ce? Dar am zâmbit: – Mulțumim, doamnă Maria. Prețuim mult. S-a uitat la mine cu atâta căldură, că mi-a fost rușine. După o săptămână, am auzit-o vorbind cu vecina în curte. Ieșisem cu gunoiul și am recunoscut vocea. – Nu știu dacă le trebuie… Dar e din suflet. Toate-s bune, toată amintirea mea. Vreau să mă accepte. Nora e de la oraș, frumoasă, educată… Eu ce să fac? Vreau să fiu aproape de ei. – Maria, dai tot ce ai mai de preț? – a întrebat vecina. – Ce să-mi trebuiască… Să fie la ei. Sunt familie… Am încremenit. Parcă mi s-a răsturnat ceva în piept. Nu ne aducea gunoaie. Maria Stănescu ne dăruia o parte din viața ei. O parte din ea. Mi-a fost rușine de gândurile mele. Peste câteva zile am invitat-o la cină. Am scos fața de masă din dulap, am netezit-o și am pus-o pe masă. Parcă a umplut camera cu căldură. Am aranjat și serviciul cehesc. Totul era atât de primitor, atât de “acasă”. Când a intrat, la început nu și-a dat seama… apoi i-au strălucit ochii. – Vai, ați pus… fața mea de masă? – E minunată, doamnă Maria, – am spus sincer. – Și serviciul. Fără dumneavoastră, masa noastră n-ar fi fost atât de caldă. – Dragă… eu doar bine am vrut… – Știu, – am răspuns și am îmbrățișat-o. În seara aceea am râs, am povestit amintiri din sat și din copilărie, am băut ceai din “serviciul vechi”. Și pentru prima dată am simțit: în casa noastră modernă a apărut căldura adevărată care unește familiile. Dar voi, ce relație aveți cu soacrele voastre?

Să rămână între noi
Îmi amintesc cu un zâmbet amar cât de supărată eram când soacra mea ne aducea mereu lucruri vechi. Credeam că o face intenționat, că vrea să mă necăjească. Dar, cu timpul, am aflat adevărul.

Când eu și Ștefan am reușit, în sfârșit, să ne cumpărăm apartamentul nostru, parcă nu-mi venea să cred. Era luminos, spațios, cu o terasă pe care dimineața se așternea o lumină blândă. Am pus suflet în fiecare colț: pereți în nuanțe calde, mobilă simplă, bucătărie modernă totul arăta ca în reviste. Mă plimbam prin camere și mă gândeam: acesta e căminul nostru, începutul nostru.

Singurul lucru care nu se potrivea cu armonia aceasta erau darurile soacrei. Ana Vasilievna femeie simplă, de la țară, bună, grijulie dar cu gusturi aparte. La câteva săptămâni venea cu sacoșe pline de comori.

Ba pahare de cristal din anii 80:
E cristal adevărat de Boemia! Vezi cum strălucește? spunea ea, ținându-le în razele soarelui.

Ba o față de masă veche, puțin decolorată:
Vezi broderia? E lucrată de mâna mea, pe vremea când Ștefănel era mic

Eu îi mulțumeam politicos, dar în sufletul meu se strângea ceva. Toate acestea păreau străine în decorul nostru modern. Le ascundeam în dulap, gândindu-mă: ce să fac cu ele?

Anul acesta, de Sfântul Nicolae, soacra a venit cu o cutie mare de carton.
V-am adus. Un serviciu de Boemia, vechi. Să-l păstrați

Am deschis cutia ceștile și farfuriile cu margini aurii, puțin tocite, dar întregi. Am simțit cum mă cuprinde nemulțumirea. Iarăși ceva vechi când noi avem totul nou de ce? Dar am zâmbit:
Mulțumim, Ana Vasilievna. Prețuim mult.

Ea m-a privit cu atâta căldură, încât mi-a fost rușine.

Peste o săptămână, am auzit din întâmplare o discuție între ea și vecina din curte. Ieșisem să duc gunoiul și am recunoscut vocea.

Nu știu dacă le trebuie Dar le dau din suflet. Sunt lucruri bune, toată amintirea mea. Vreau să mă primească. Nora e de la oraș, frumoasă, educată Eu ce să fac? Vreau să fiu aproape de ei.

Ană, tu le dai tot ce ai mai de preț? a întrebat vecina.

Ce să fac Să fie la ei. Sunt familie

Am rămas pe loc. Parcă ceva s-a răsturnat în pieptul meu. Ea nu ne aducea gunoaie. Ana Vasilievna ne dăruia o parte din viața ei. O parte din ea.

Atunci mi-a fost rușine de toate gândurile mele.

După câteva zile, am invitat-o la cină. Am scos fața de masă brodată, am netezit-o și am întins-o pe masă. Parcă a umplut camera cu căldură. Am pus și serviciul acela de Boemia. Totul a devenit atât de primitor, atât de acasă.

Când Ana Vasilievna a intrat, la început nu a observat apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.

Vai, ați pus fața mea de masă?

E minunată, Ana Vasilievna, am spus sincer. Și serviciul. Fără dumneavoastră, masa noastră n-ar fi fost atât de caldă.

Fata mea eu doar bine am vrut

Știu, am răspuns și am îmbrățișat-o.

În seara aceea am râs, am povestit întâmplări din satul lor și din copilăria noastră, am băut ceai din acel vechi serviciu. Și pentru prima dată am simțit: în casa noastră modernă a apărut, în sfârșit, căldura adevărată care unește familiile.

Dar voi, ce relație aveți cu soacrele voastre?

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

ten + sixteen =

Să rămână între noi… Mă supăram tare când soacra ne aducea lucruri vechi. Credeam că o face intenționat – ca să mă necăjească. Dar apoi am aflat adevărul Când eu și Ion ne-am cumpărat în sfârșit apartamentul nostru, nu-mi venea să cred de fericire. Luminos, spațios, cu terasă pe care răsărea soarele blând de dimineață. Am pus suflet în renovare: pereți în nuanțe calde, mobilă minimalistă, bucătărie modernă – totul arăta ca-n reviste. Mă plimbam prin camere și gândeam: acesta e căminul nostru, începutul nostru. Singurul lucru care strica armonia erau darurile soacrei. Maria Stănescu – femeie simplă de la țară, bună, grijulie… dar cu gusturi aparte. La câteva săptămâni venea cu sacoșe pline de “comori”. Ba pahare de cristal din anii ’80: – E cristal cehesc adevărat! Vezi cum strălucește? – spunea ținându-le în lumină. Ba o față de masă veche, puțin decolorată: – Vezi broderia? E făcută de mâna mea, când Ion era mic… Eu mulțumeam politicos, dar în suflet mă strângeam. Toate păreau străine în decorul nostru modern. Le ascundeam în dulap, gândindu-mă: ce să fac cu ele? Anul acesta, de Sfântul Nicolae, soacra a venit cu o cutie mare de carton. – E pentru voi. Serviciu cehesc, vechi. Să-l păstrați… Am deschis cutia – cești și farfurii cu margine aurie, puțin uzate, dar întregi. Simțeam cum mă cuprinde nemulțumirea. Iarăși ceva vechi… noi avem totul nou… de ce? Dar am zâmbit: – Mulțumim, doamnă Maria. Prețuim mult. S-a uitat la mine cu atâta căldură, că mi-a fost rușine. După o săptămână, am auzit-o vorbind cu vecina în curte. Ieșisem cu gunoiul și am recunoscut vocea. – Nu știu dacă le trebuie… Dar e din suflet. Toate-s bune, toată amintirea mea. Vreau să mă accepte. Nora e de la oraș, frumoasă, educată… Eu ce să fac? Vreau să fiu aproape de ei. – Maria, dai tot ce ai mai de preț? – a întrebat vecina. – Ce să-mi trebuiască… Să fie la ei. Sunt familie… Am încremenit. Parcă mi s-a răsturnat ceva în piept. Nu ne aducea gunoaie. Maria Stănescu ne dăruia o parte din viața ei. O parte din ea. Mi-a fost rușine de gândurile mele. Peste câteva zile am invitat-o la cină. Am scos fața de masă din dulap, am netezit-o și am pus-o pe masă. Parcă a umplut camera cu căldură. Am aranjat și serviciul cehesc. Totul era atât de primitor, atât de “acasă”. Când a intrat, la început nu și-a dat seama… apoi i-au strălucit ochii. – Vai, ați pus… fața mea de masă? – E minunată, doamnă Maria, – am spus sincer. – Și serviciul. Fără dumneavoastră, masa noastră n-ar fi fost atât de caldă. – Dragă… eu doar bine am vrut… – Știu, – am răspuns și am îmbrățișat-o. În seara aceea am râs, am povestit amintiri din sat și din copilărie, am băut ceai din “serviciul vechi”. Și pentru prima dată am simțit: în casa noastră modernă a apărut căldura adevărată care unește familiile. Dar voi, ce relație aveți cu soacrele voastre?
Noaptea de nuntă, considerată cel mai fericit moment al vieții unei femei. Stăteam în fața toaletului, rujul proaspăt, ascultând cum tobele festive de afară se estompau treptat. Familia soțului meu se odihnea. Camera miresei era somptuos decorată, lumina aurie răspândind o strălucire peste panglicile de mătase roșie care curgeau. Dar inima mea era apăsată, o prevestire neliniștitoare se strecoșea.