N-am mai avut răbdare – Eu depun actele de divorț, – a spus calm Vera, în timp ce îi întindea soțului o cană cu ceai. – Mai exact, deja le-am depus. Femeia a rostit asta de parcă ar fi fost vorba de o chestiune banală, ceva de genul “la cină avem pui cu legume”. – Pot să întreb, de ce… Hm, mai bine nu discutăm de față cu copiii, – Artur, văzând fețele îngrijorate ale celor doi băieți, a început să vorbească mai încet și calm. – Cu ce ți-am greșit? Și asta fără să mai spun că băieților le trebuie un tată. – Crezi că nu găsesc alt tată pentru ei? – femeia a dat ochii peste cap și a zâmbit ironic. – Cu ce nu mi-ai fost bun? Cu tot! Am sperat că viața cu tine va fi liniștită ca un lac, nu năvalnică precum un râu care nu se potolește niciodată! – Bun, băieți, ați terminat de mâncat? – nu voia să continue discuția de față cu copiii. – Hai fuga la joacă! Și fără să trageți cu urechea! – a strigat Artur după ei, cunoscându-le firea neliniștită. – Acum putem continua. Vera și-a strâns buzele nemulțumită. Până și acum el găsește de cuviință să comande! Pozează mereu în tatăl perfect… – M-am săturat de viața asta. Nu mai vreau să stau opt ore pe zi la birou, să zâmbesc colegilor, să mă dau peste cap pentru clienți… Vreau să dorm până la prânz, să merg prin magazine scumpe, la saloane de înfrumusețare. Iar tu nu-mi poți oferi asta. Așa că gata! Ți-am dat cei mai buni zece ani din viața mea… – N-ai putea fără cuvinte mari? – a întrerupt-o sec Artur, încă soțul. – Parca n-ai fi tu cea care acum zece ani se zbătea să mă ia de bărbat. Eu nu prea eram dornic de însurătoare. – M-am înșelat, ce să-i faci… Divorțul a decurs repede și fără scandal. Artur, cu inima strânsă, a hotărât să-i lase copiii Verei cu condiția ca în fiecare weekend și în vacanțe să fie la el. Vera a fost de acord fără ezitare. După jumătate de an, Artur le-a făcut cunoștință băieților cu noua sa soție. Zâmbitoarea și energica Liuba i-a cucerit pe copii, care așteptau cu nerăbdare fiecare sfârșit de săptămână, spre disperarea mamei. Și mai rău a enervat-o vestea că Artur a primit moștenire de la un unchi îndepărtat, și-a cumpărat o casă mare la țară și duce o viață prosperă. Tot n-a renunțat la muncă, plătește pensie alimentară modestă, preferând să-i îmbrace el pe băieți din cap până-n picioare și să-i doteze cu tot felul de gadgeturi, iar pensia tot el o controlează! De ce n-a putut să mai aștepte doar jumătate de an? Dacă ar fi știut Vera ce va urma… Acum s-ar fi răzbunat cu vârf și îndesat! Dar poate încă nu e totul pierdut? ************************* – Poate bem un ceai? Ca pe vremuri, – i-a zâmbit ea șăgalnic, răsucindu-și o șuviță pe deget. Rochia scurtă îi punea în evidență toate atuurile, machiajul atent ales o întinerea cu câțiva ani… Oh, a muncit să arate impecabil! – Nu am timp, – a răspuns sec Artur, aruncând o privire rece spre fosta soție. – Băieții sunt gata? – Nu găsesc ceva, cred că mai durează zece minute, știu eu… – a spus Vera dezamăgită, dar nu s-a lăsat. – Poate facem Revelionul împreună? Colea și Iura au împodobit bradul jumătate de zi. – Am stabilit deja la tribunal că vacanța e a mea. Și sărbătorim într-un sat superb, cu multă zăpadă, ski și snowboard. Liuba a organizat totul. – Dar e o sărbătoare de familie… – Exact, o petrecem cu familia. Te mai plângi, fac demersuri s-i iau băieții definitiv. Cum s-a închis ușa după fostul soț și copiii plini de veselie, Vera a spart din furie serviciul scump de ceai primit la nuntă. Liuba… Tot Liuba! De ce se bagă mereu? Toată ziua pare atât de fericită cu băieții, dar sigur abia așteaptă să-i trimită acasă. Vera știe cel mai bine cât de greu de stăpânit sunt copiii! Dar stai… poate e o idee bună. A zâmbit mulțumită. Mai există o șansă să pună mâna pe toți banii lui Artur… ******************** – Și ce-i asta? – a întrebat Artur văzând valizele la ușă. – Cum ce? Bagajele. Ale lui Colea și Iura, – Vera a dat cu piciorul valizei, să-i demonstreze cât de plină e. – M-am decis: de vreme ce tu ți-ai refăcut viața, e timpul și pentru mine. Dar nu oricine acceptă copii crescuți de altcineva, deci băieții rămân la tine. Am fost deja la Protecția Copilului, mai rămâne doar partea legală. De restul te ocupi tu, eu plec în vacanță cu un domn foarte promițător. Lăsându-l pe Artur șocat în ușă, Vera s-a îndreptat spre mașina care o aștepta. Cât va rezista “sfânta” Liuba? O săptămână? Două? Probabil două. Și Artur, pus să aleagă între copii și noua nevastă, sigur îi va alege pe băieți. Și va reveni la Vera. Cu toți banii după el… A trecut o săptămână. O lună. Două. Și niciun telefon să-i ceară copiii înapoi. Ba din ce povestesc băieții, Liuba niciodată n-a țipat la ei! Cum adică? Cei doi draci s-au transformat peste noapte în îngerași? Imposibil! – Cum se comportă copiii? N-ați obosit de ei? – n-a mai putut Vera și l-a sunat pe fostul soț. – Sunt minunați, cuminți, ascultători, mă ajută… – vocea lui Artur radia când vorbea despre copii. – Sunt de aur, băieții! – Da? – Vera nu-și credea urechilor. – La mine făceau mereu prostii… – Trebuie să-ți pese de copii, să te ocupi de ei, – a oftat ironic Artur. – Tu stăteai non-stop pe telefon. Și apropo, te informez: ne mutăm. Dacă vrei, pot aduce băieții în vacanțe. – Dar… Sunt și copiii mei! – Tu mi-ai dat toate drepturile, – a râs fără jenă bărbatul. – Te-ai numit “mamă”. Vera n-a avut decât să regrete. N-a recuperat nici banii (pardon, “soțul”), nici cu noul “cavaler” n-a mers, iar copiii vor fi departe. De ei oricum nu i-a fost niciodată foarte dor, îi plăcea prea mult să-și dedice tot timpul doar ei. Ce nedreptate! Zece ani de răbdare și s-a scos pe linie moartă fix înainte de viața la care visa… Nedrept, nedrept!

Nu am mai avut răbdare

Am depus actele de divorț, spuse calm Maria, întinzându-i soțului o cană cu ceai. De fapt, am făcut-o deja.

Tonul cu care a spus asta era atât de firesc, de parcă ar fi fost vorba despre ceva obișnuit, de genul azi la cină avem pui cu legume.

Pot să întreb de ce Hm, bine, nu discutăm de față cu copiii, zise Ion, simțind pe el privirile îngrijorate ale celor doi băieței. Vorbi mai încet și cu un ton mai așezat. Cu ce te-am deranjat? Și las că nici nu pomenesc că băieții au nevoie de un tată.

Crezi că n-o să le găsesc un alt tată? Maria făcu ochii peste cap și zâmbi ironic. Cu ce nu m-ai mulțumit? Cu totul! Eu am crezut că viața cu tine va fi ca un lac liniștit, nu ca o apă vijelioasă!

Măi, băieți, ați terminat de mâncat? nu voiam să continui discuția cu ei de față. Haideți la joacă! Și nu spionați discuțiile adulților! am strigat după ei, știind prea bine ce năzdrăvani sunt Petru și Doru. Acum putem continua.

Maria își strânse nemulțumită buzele. Nici acuma nu se lasă, tot vrea să aibă ultimul cuvânt! Se crede tatăl ideal

M-am săturat să trăiesc așa. Nu vreau să lucrez opt ore pe zi, să zâmbesc la colegi, să mă dau peste cap pentru clienți Eu vreau să dorm până târziu, să merg prin magazine scumpe, la saloane de frumusețe. Tu nu-mi poți oferi asta. Ajunge! Zece ani din viață ți i-am dat

Poți fără cuvinte mari? am întrerupt-o sec pe încă soția mea. Nu tu m-ai bătut la cap acu zece ani să mă însor? Mie de însurat chiar nu-mi ardea.

Am greșit, tuturor li se poate întâmpla.

Divorțul s-a făcut repede și fără scandal. Am stabilit, nu fără oarecare reținere, că băieții rămân cu mama lor, cu condiția să-mi fie dați în fiecare week-end și în vacanțe. Maria a fost imediat de acord.

Peste jumătate de an, i-am făcut cunoștință băieților cu noua mea soție, o femeie veselă și bună, pe nume Livia. A cucerit repede inimile lui Petru și Doru, iar ei așteptau cu nerăbdare să vină la mine, spre exasperarea mamei lor.

Și mai rău o supăra faptul că moștenisem o casă de la unchiul meu din Orhei, mi-am cumpărat o vilă mare la țară, și trăiam liniștit. Totuși, nu mi-am lăsat serviciul, iar pensia alimentară o plăteam modest, preferând să mă ocup direct de nevoile băieților, să le cumpăr haine și să le iau tot felul de gadgeturi necesare. Chiar și banii aceia îi supravegheam eu!

Și-acum, de ce n-am avut ea răbdare măcar jumătate de an în plus? Dacă ar fi știut Maria ce urma să se întâmple eh, acum și-ar da peste cap viața!

Dar cine știe poate nu-i totul pierdut?

************

Poate bem un ceai, ca pe vremuri, zâmbi Maria, înfășurându-și o șuviță de păr pe deget cu gesturi cochete. Rochița scurtă scotea în evidență ce era de pus în valoare, iar machiajul elaborat îi dădea un aer tineresc Se vedea că s-a străduit!

N-am timp, i-am răspuns sec, privindu-mi fosta soție fără nicio emoție. Băieții sunt gata?

Încă mai caută niște lucruri, nu cred că plecăm în următoarele zece minute Poate facem Revelionul împreună? Petru și Doru au împodobit bradul toată ziua.

Am stabilit în instanță că vacanțele sunt ale mele. Oricum, mergem într-un sat frumos din munții Moldovei, să ne bucurăm de zăpadă. Livia a organizat totul.

Dar e sărbătoare de familie

Și o petrecem în familie. Dacă insiști, risc să cer și custodia totală.

Când am ieșit pe ușă cu băieții veseli după mine, Maria a făcut bucăți setul scump de veselă, cadou la nuntă. Iarăși Livia! Ce o tot bagă în seamă? Se preface că e încântată să stea cu băieții, dar de fapt, sigur abia așteaptă să scape de ei. Numai Maria știe cât de neastâmpărați pot fi!

Mda dar poate tocmai aici e cheia Maria a zâmbit enigmatic. Poate n-a pierdut totul. Curând, toți banii lui Ion ar putea fi în mâna ei

************

Și ce-i aici? am întrebat, privind nedumerit cele trei valize aduse în prag.

Cum ce? Lucrurile băieților, răspunse Maria dând un ghiont la geanta burdușită. M-am gândit: dacă ți-ai refăcut viața, a venit și rândul meu. Dar înțelegi și tu, nu orice bărbat vrea copii de crescut. Așadar, acum băieții vor sta la tine. Am anunțat deja la protecția copilului, trebuie doar să finalizezi actele. Eu plec în vacanță cu un domn cu perspective.

A plecat lăsându-mă cu gura căscată și a urcat în mașina care o aștepta în față. Să vedem cât rezistă sfânta Livia! O săptămână? Două? Sigur cel mult două! Și Ion, pus să aleagă între copii și soție, o să-i ia pe băieți. Și se va întoarce la ea. Cu tot cu bani

O săptămână. O lună. Două. Și niciun telefon să-și ceară copiii înapoi. După cum povesteau băieții, Livia nici nu ridicase vreodată tonul la ei! Cum se poate? Cei doi diavolani au devenit dintr-o dată îngerași? Imposibil!

Cum se poartă băieții? Nu te-au extenuat deja? n-a mai rezistat și m-a sunat Maria.

Sunt minunați! Ascultă, nu fac prostii, ne ajută, vocea mea s-a înmuiat imediat când a venit vorba de băieți. Sunt copii de aur!

Da? Maria a rămas mirată. La mine făceau numai prostii

Pentru că trebuie să te ocupi de copii! am râs înciudat. Tu stăteai numai cu nasul în telefon. Și să știi: ne mutăm. Dacă vrei, îi aduc pe băieți în vacanță.

Dar sunt și copiii mei!

Doar mi-ai dat toate drepturile, am râs sincer. Mare mamă te-ai dovedit

Maria n-a mai avut decât să regrete. Nu și-a recuperat nici bărbatul (sau banii lui), cu noul iubit nu i-a ieșit nimic, iar băieții oricum sunt departe. De dor, nici nu poate spune că moare: prea i-a prins bine să-și petreacă timpul liber numai pentru ea însăși.

Viața e adesea nedreaptă, mi-am zis. Să rabzi zece ani și să te oprești de la fericire cu jumătate de an înaintea norocului Dar așa am învățat că totul vine la timpul lui celor care au răbdare și nu renunță la cei pe care îi iubesc cu adevărat.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

4 × 3 =

N-am mai avut răbdare – Eu depun actele de divorț, – a spus calm Vera, în timp ce îi întindea soțului o cană cu ceai. – Mai exact, deja le-am depus. Femeia a rostit asta de parcă ar fi fost vorba de o chestiune banală, ceva de genul “la cină avem pui cu legume”. – Pot să întreb, de ce… Hm, mai bine nu discutăm de față cu copiii, – Artur, văzând fețele îngrijorate ale celor doi băieți, a început să vorbească mai încet și calm. – Cu ce ți-am greșit? Și asta fără să mai spun că băieților le trebuie un tată. – Crezi că nu găsesc alt tată pentru ei? – femeia a dat ochii peste cap și a zâmbit ironic. – Cu ce nu mi-ai fost bun? Cu tot! Am sperat că viața cu tine va fi liniștită ca un lac, nu năvalnică precum un râu care nu se potolește niciodată! – Bun, băieți, ați terminat de mâncat? – nu voia să continue discuția de față cu copiii. – Hai fuga la joacă! Și fără să trageți cu urechea! – a strigat Artur după ei, cunoscându-le firea neliniștită. – Acum putem continua. Vera și-a strâns buzele nemulțumită. Până și acum el găsește de cuviință să comande! Pozează mereu în tatăl perfect… – M-am săturat de viața asta. Nu mai vreau să stau opt ore pe zi la birou, să zâmbesc colegilor, să mă dau peste cap pentru clienți… Vreau să dorm până la prânz, să merg prin magazine scumpe, la saloane de înfrumusețare. Iar tu nu-mi poți oferi asta. Așa că gata! Ți-am dat cei mai buni zece ani din viața mea… – N-ai putea fără cuvinte mari? – a întrerupt-o sec Artur, încă soțul. – Parca n-ai fi tu cea care acum zece ani se zbătea să mă ia de bărbat. Eu nu prea eram dornic de însurătoare. – M-am înșelat, ce să-i faci… Divorțul a decurs repede și fără scandal. Artur, cu inima strânsă, a hotărât să-i lase copiii Verei cu condiția ca în fiecare weekend și în vacanțe să fie la el. Vera a fost de acord fără ezitare. După jumătate de an, Artur le-a făcut cunoștință băieților cu noua sa soție. Zâmbitoarea și energica Liuba i-a cucerit pe copii, care așteptau cu nerăbdare fiecare sfârșit de săptămână, spre disperarea mamei. Și mai rău a enervat-o vestea că Artur a primit moștenire de la un unchi îndepărtat, și-a cumpărat o casă mare la țară și duce o viață prosperă. Tot n-a renunțat la muncă, plătește pensie alimentară modestă, preferând să-i îmbrace el pe băieți din cap până-n picioare și să-i doteze cu tot felul de gadgeturi, iar pensia tot el o controlează! De ce n-a putut să mai aștepte doar jumătate de an? Dacă ar fi știut Vera ce va urma… Acum s-ar fi răzbunat cu vârf și îndesat! Dar poate încă nu e totul pierdut? ************************* – Poate bem un ceai? Ca pe vremuri, – i-a zâmbit ea șăgalnic, răsucindu-și o șuviță pe deget. Rochia scurtă îi punea în evidență toate atuurile, machiajul atent ales o întinerea cu câțiva ani… Oh, a muncit să arate impecabil! – Nu am timp, – a răspuns sec Artur, aruncând o privire rece spre fosta soție. – Băieții sunt gata? – Nu găsesc ceva, cred că mai durează zece minute, știu eu… – a spus Vera dezamăgită, dar nu s-a lăsat. – Poate facem Revelionul împreună? Colea și Iura au împodobit bradul jumătate de zi. – Am stabilit deja la tribunal că vacanța e a mea. Și sărbătorim într-un sat superb, cu multă zăpadă, ski și snowboard. Liuba a organizat totul. – Dar e o sărbătoare de familie… – Exact, o petrecem cu familia. Te mai plângi, fac demersuri s-i iau băieții definitiv. Cum s-a închis ușa după fostul soț și copiii plini de veselie, Vera a spart din furie serviciul scump de ceai primit la nuntă. Liuba… Tot Liuba! De ce se bagă mereu? Toată ziua pare atât de fericită cu băieții, dar sigur abia așteaptă să-i trimită acasă. Vera știe cel mai bine cât de greu de stăpânit sunt copiii! Dar stai… poate e o idee bună. A zâmbit mulțumită. Mai există o șansă să pună mâna pe toți banii lui Artur… ******************** – Și ce-i asta? – a întrebat Artur văzând valizele la ușă. – Cum ce? Bagajele. Ale lui Colea și Iura, – Vera a dat cu piciorul valizei, să-i demonstreze cât de plină e. – M-am decis: de vreme ce tu ți-ai refăcut viața, e timpul și pentru mine. Dar nu oricine acceptă copii crescuți de altcineva, deci băieții rămân la tine. Am fost deja la Protecția Copilului, mai rămâne doar partea legală. De restul te ocupi tu, eu plec în vacanță cu un domn foarte promițător. Lăsându-l pe Artur șocat în ușă, Vera s-a îndreptat spre mașina care o aștepta. Cât va rezista “sfânta” Liuba? O săptămână? Două? Probabil două. Și Artur, pus să aleagă între copii și noua nevastă, sigur îi va alege pe băieți. Și va reveni la Vera. Cu toți banii după el… A trecut o săptămână. O lună. Două. Și niciun telefon să-i ceară copiii înapoi. Ba din ce povestesc băieții, Liuba niciodată n-a țipat la ei! Cum adică? Cei doi draci s-au transformat peste noapte în îngerași? Imposibil! – Cum se comportă copiii? N-ați obosit de ei? – n-a mai putut Vera și l-a sunat pe fostul soț. – Sunt minunați, cuminți, ascultători, mă ajută… – vocea lui Artur radia când vorbea despre copii. – Sunt de aur, băieții! – Da? – Vera nu-și credea urechilor. – La mine făceau mereu prostii… – Trebuie să-ți pese de copii, să te ocupi de ei, – a oftat ironic Artur. – Tu stăteai non-stop pe telefon. Și apropo, te informez: ne mutăm. Dacă vrei, pot aduce băieții în vacanțe. – Dar… Sunt și copiii mei! – Tu mi-ai dat toate drepturile, – a râs fără jenă bărbatul. – Te-ai numit “mamă”. Vera n-a avut decât să regrete. N-a recuperat nici banii (pardon, “soțul”), nici cu noul “cavaler” n-a mers, iar copiii vor fi departe. De ei oricum nu i-a fost niciodată foarte dor, îi plăcea prea mult să-și dedice tot timpul doar ei. Ce nedreptate! Zece ani de răbdare și s-a scos pe linie moartă fix înainte de viața la care visa… Nedrept, nedrept!
Nu-mi vine să cred că e posibil! O mamă a făcut totul ca să-și scoată fiica din această lume.