Singurul bărbat din familie Într-o dimineață obișnuită la micul dejun, fiica cea mare, Vera, nu-și lua ochii de la telefon și i-a zis tatălui: – Tată, ai văzut ce dată interesantă e azi? – Nu, ce are data de azi? Ea doar i-a arătat ecranul: 11.11.11, adică 11 noiembrie 2011. – E cifra ta norocoasă, 11, și azi sunt trei la rând. O să ai o zi grozavă. – Dacă ar fi adevărat, ar fi perfect!, a chicotit Valeriu. – Da, tati, a intrat și Nadina, cea mică, cu ochii tot în telefon: azi, pentru scorpioni, se anunță o întâlnire plăcută și un dar pentru toată viața. – Wow! Sigur, pe undeva prin Europa sau America a murit o rudă necunoscută, iar noi suntem moștenitori… milionar, evident! – Milionar? Prea puțin pentru tine, tati! zise și Vera, râzând. Trebuie să fie miliardar! Așa a început o dimineață plină de vise, glume și planuri trăsnite, la o masă obișnuită dintr-o familie neobișnuită: singurul bărbat printre fete, Valeriu Zvyaghințev, tata meseriaș dintr-un sat moldovenesc, care își iubește fetele cu toată ființa și face față, cu umor și dragoste, aventurilor vieții și unor întâlniri neașteptate ce pot schimba pentru totdeauna destinul unei familii. Astfel se derulează povestea „Singurul bărbat din familie”, unde viața de zi cu zi se împletește cu ironia, tandrețea și puterea de a iubi, adăpostind și pe alții sub acoperișul dragostei, într-un sat românesc, moldovenesc sau basarabean, acolo unde dragostea și familia rămân mai prețioase decât orice moștenire.

Singurul bărbat din familie

Într-o dimineață, la micul dejun, fiica cea mare, Lenuța, butona telefonul și mă întrebă:
Tată, ai văzut ce dată e azi?
Nu, ce e cu ea?
Fără să răspundă, mi-a arătat ecranul: 11.11.11, adică 11 noiembrie 2011.

Ăsta-i numărul tău norocos, 11! Azi ai noroc triplu, o să ai o zi grozavă.
Bine ar fi, Lenuța, să fie cum zici tu, am zâmbit eu.
Da, tată, interveni și Maria, mezina, fără să-și ridice ochii din telefon. Pentru scorpioni azi se anunță o întâlnire plăcută și un dar cât pentru toată viața.
Frumos! Poate o fi murit vreun unchi din Italia care a lăsat moștenire și, desigur, singurii moștenitori suntem noi… și el era milionar!
Miliardar, tată! completă glumeața Lenuța. Că la tine cu milioanele e prea puțin.
Adevărat, prea puțin pentru noi. Ce facem cu atâția bani? O vilă la Sinaia? Sau în Bulgaria la mare? Poate o iahtă…
Și un elicopter, tati, că vreau și eu unul! își dădu drumul la imaginație Maria.
Fără grijă! Ai să ai elicopterul tău. Dar tu, Lenuța, ce vrei?
Vreau să joc într-un film românesc, cu Maia Morgenstern.
Mărunțiș. O sun eu pe Maia, ne rezolvăm… Gata cu visele, terminați micul dejun, că ne așteaptă școala.
Of, nici vise să nu avem voie, oftă Maria.
Ba nu, visul mereu e bun, am spus bându-mi ceaiul. Dar să nu uitați de carte.

Mi-am amintit de discuția asta spre seară, la supermarket, când puneam cumpărăturile în sacoșe. Zilei îi făceam bilanțul și nu fusese deloc grozavă. Dimpotrivă, la lucru s-au adunat altele peste vechi, a trebuit să rămân peste program, eram rupt. Nicio întâlnire memorabilă, nici vorbă de vreo comoară primită.

Fericirea a trecut pe lângă mine ca vântul pe lângă sat, am mormăit, ieșind din supermarket.

Lângă bătrânul meu Dacia Berlina, mașina familiei de peste 20 de ani, se învârtea un băiețel. După cum arăta, nu era de pe la casele bune: neîngrijit, haine rupte, pe un picior un adidaș jerpelit, pe altul o gheată ponosită, legată cu sârmă. Pe cap o căciulă uzată, cu o ureche arsă.

Domnule, mi-e foame un coltuc de pâine rosti el încet când m-am apropiat.

Vocea i-a tremurat. Nu haina și nu cererea m-au izbit, ci felul sincer ori poate doar părea sincer. Mă întorsesem instantaneu cu mintea într-o vreme când, student fiind, mergeam la cursuri de actorie la Casa de Cultură. Cât insistaseră pe sinceritatea replicii: suspinele și ezitările trădează adevărul din spatele vorbelor.

Băiatul mințea. Pauza lui suna fals. Dar tocmai asta m-a stârnit: era spectacol doar pentru mine? Hai să-l testez, că știu cum reacționează copiii străzii. O să fac pe detectivul, ca să le povestesc fetelor acasă.

De pâine nu te saturi, măi băiatule. Un castron de ciorbă de burtă, apoi cartofi cu pește și un compot de prune cu plăcinte calde. Cum sună?
A tresărit pentru o secundă, luat prin surprindere, dar s-a adunat repede:
Da rosti abia șoptit.
Ţine punga asta, te rog să te văd.

Era testul meu de fiecare dată. Cei cu adevărat flămânzi fugeau cu tot cu pungă. De data asta, băiatul nu mișcă. Ținea sacoșa strâns, cu capul plecat, scuturându-și încălțămintea pe asfalt.

Chiar nu voiam să alerg după el, așa că am scotocit mulți, mulți ani cheile, apoi am sunat acasă pe Lenuța:
Ați pus cartofii la fiert, faceți și-un castron de ciorbă, vin în vreo douăzeci de minute, gata, pa!

Băiețelul nu se mișcase. Cheile le-am găsit în sfârșit. Am pus bagajele pe bancheta din spate.
Poftiți, domnule, i-am deschis portiera de la pasager, am pornit. Ciorba se-ncălzește.

Am mers vreo cinci kilometri în liniște. Locuim la țară, la șapte kilometri de orașul Nisporeni, unde de peste zece ani lucrez ca sudor la echipa de intervenții. Fetele sunt toată familia mea. N-am părinți, n-am pe nimeni. Sunt orfan crescut la casa de copii. Toată dragostea din suflet am dat-o fetelor, și ele îmi răspund pe măsură. Poate de aceea mă doare mereu când văd copii rătăciți, fără familie. Îi iau acasă, le dau de mâncare, îi spăl, uneori îi ajut să găsească o familie. M-aș fi făcut adoptiv de câteva zeci, dar legile, grijile, lipsurile… birocrația mă oprește. Dar copiii nu au nevoie de avere, ci de dragoste, iar dragoste am din belșug.

Plin de gânduri, l-am privit din nou pe băiețel. Să fi fugit de-acasă? Nu părea copil de orfelinat, ci mai degrabă unul nimerit pe drumuri de curând, încă speriat.

Poate m-am pripit acuzându-l de minciună…, mi-am spus. Hai că ne-om lămuri acasă, îl spălăm, îl hrănim, îl întrebăm pe-ndelete.

Fetele mă așteptau la poartă. Au sărit să ia pungile, dar ochii le-au picat pe băiat.
Cine-i tata, ăsta? întrebară nedumerite.
Ăsta-i cadoul și prietena voastră promisă pe ziua de azi, am chicotit.

Super, tată! Maria i-a tras căciula să-i vadă fața. Poate ai greșit și ai adus alt copil!
N-ai văzut, țipa, eu sunt cadoul vostru! i-am ținut isonul.
Cum îl cheamă? a întrebat Lenuța.
N-are nume.
Fără preț?
Fără, zic.

Maria l-a apucat ferm de umăr, să nu fugă, și l-a interogat pe stil polițienesc.
Fetele se uitară la mine. Ne-am înțeles din priviri: băiatul era greu de descusut, cam temător, nu ca alții. Trebuia să-l șocăm ca să spună adevărul.

Maria, ia-l în casă, să-l analizăm, zise Lenuța. În câteva minute, băiatul se trezi cu două fete care îl strângeau ca într-o menghină, plus cu amenințarea cu sulf și acid făcută la glumă, speriindu-l și mai tare.

După câteva minute, Maria veni fugind la mine:
Tata, minte! N-are miros de copil de stradă, e crescut în familie așa, până în măduvă.
L-ai mirosit?
L-am mirosit. Bine, tata, n-ai idee: nu miroase nici a fum, nici a praful drumului, ci… a fard!
Grime?
Exact! S-a murdărit ca să pară sărman. Se recomandă Bivol, dar cred că e nume de stradă. I-am întrebat pe Google, cică bivolul e un taur de rasă bună… Bine, tata, eu cred că e o piesă de teatru!

Fetele m-au reconfirmat: simt că băiatul ne-a ales intenționat. S-a deghizat, a vrut să ajungă la noi.

În bucătărie, băiatul deja era spălat, pieptănat, cu frizura roșcată strălucind în lumina becului, îmbrăcat curat. La masă, s-a așezat drept, cu privirea senină, ca și cum era în familia lui dintotdeauna.

Stăteam și-l priveam atent. De ce a venit la noi? La cât de serios și curat părea, sigur nu venise să fure ceva. Să fi venit cu alt gând? Mi-am propus să aflu adevărul.

Când termina masa, începu el să vorbească:
Domnule Ionel, vă rog să mă iertați… am jucat teatru, dar am avut un motiv: sora mea cea mare, Sofia, v-a pus ochii, s-a îndrăgostit de dumneavoastră, dar îi e rușine să vină direct. Eu sunt singurul bărbat în familie, tata a murit în război, mama a decedat la naștere, am rămas patru frați, iar eu trebuia să vă verific. Să văd cum sunteți, dacă sunteți capabil să iubiți. Așa am ajuns să mă dau drept copil al străzii, ca să vă cunosc…

Fiicele s-au uitat la mine, iar eu la ele. Râzând- râzând, ne-a dat planul peste cap. Sofia nu doar că era îndrăgostită, dar și familia ei avea nevoie de căldură. Băiețelul, pe nume Doru, doar voia să-și dea sora pe mâini bune.

I-am strâns mâna băiatului ca între bărbați, apoi l-am îmbrățișat cu tot sufletul. Seara aceea mi-a rămas pe inimă. Am înțeles, în sfârșit, că fericirea nu vine din bani sau moșteniri. Fericirea vine atunci când poți construi împreună o familie mare și unită, chiar dacă a început cu o farsă și două fete pline de șotii.

Asta e povestea acestei zile și lecția mea: oricât de greu ar fi, dragostea naște familie și luminează sufletul, chiar și pe cel care credea că norocul l-a ocolit. Mai ales atunci.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

one × one =

Singurul bărbat din familie Într-o dimineață obișnuită la micul dejun, fiica cea mare, Vera, nu-și lua ochii de la telefon și i-a zis tatălui: – Tată, ai văzut ce dată interesantă e azi? – Nu, ce are data de azi? Ea doar i-a arătat ecranul: 11.11.11, adică 11 noiembrie 2011. – E cifra ta norocoasă, 11, și azi sunt trei la rând. O să ai o zi grozavă. – Dacă ar fi adevărat, ar fi perfect!, a chicotit Valeriu. – Da, tati, a intrat și Nadina, cea mică, cu ochii tot în telefon: azi, pentru scorpioni, se anunță o întâlnire plăcută și un dar pentru toată viața. – Wow! Sigur, pe undeva prin Europa sau America a murit o rudă necunoscută, iar noi suntem moștenitori… milionar, evident! – Milionar? Prea puțin pentru tine, tati! zise și Vera, râzând. Trebuie să fie miliardar! Așa a început o dimineață plină de vise, glume și planuri trăsnite, la o masă obișnuită dintr-o familie neobișnuită: singurul bărbat printre fete, Valeriu Zvyaghințev, tata meseriaș dintr-un sat moldovenesc, care își iubește fetele cu toată ființa și face față, cu umor și dragoste, aventurilor vieții și unor întâlniri neașteptate ce pot schimba pentru totdeauna destinul unei familii. Astfel se derulează povestea „Singurul bărbat din familie”, unde viața de zi cu zi se împletește cu ironia, tandrețea și puterea de a iubi, adăpostind și pe alții sub acoperișul dragostei, într-un sat românesc, moldovenesc sau basarabean, acolo unde dragostea și familia rămân mai prețioase decât orice moștenire.
Ötvenéves vagyok, és egy éve a feleségem elment otthonról a gyerekeinkkel. Akkor költöztek ki, amikor én nem voltam otthon, így mikor hazaértem, már senki sem volt ott. Pár hete kézhez kaptam a hivatalos levelet: gyermektartásdíjat fognak levonni tőlem. Azóta automatikusan, minden hónapban levonják a fizetésemből az összeget. Nincs választásom. Nincs alku. Nem késhetek. A pénz egyből eltűnik a bankszámlámról. Nem fogok magamból szentet csinálni. Megcsaltam őt. Többször is. Soha nem tagadtam le teljesen, de be sem ismertem igazán. Ő azt mondta, hogy túlzásokat lát, vagy csak beképzeli a dolgokat. Ráadásul nehéz természetem volt. Gyakran kiabáltam, könnyen elvesztettem a fejem. Otthon mindig minden úgy volt, ahogy én mondtam — és ha valami nem tetszett, a hangomból mindenki azonnal érezte. Néha tárgyakat is dobáltam. Úgy sosem bántottam őket, de félelmet sokszor keltettem. A gyerekeim féltek tőlem — ezt csak későn értettem meg. Amikor hazaértem munkából, elhallgattak. Ha felemeltem a hangom, elbújtak a szobájukba. A feleségem is óvatosan mozgott, minden szavát meggondolta, elkerülte a vitákat. Azt hittem, ez tisztelet. Most már tudom: félelem volt. Akkoriban nem érdekelt. Úgy éreztem, én keresem a pénzt, én vagyok a főnök, az én szabályaim érvényesek. Mikor elköltöztek, úgy éreztem, elárultak. Azt hittem, fellázadnak ellenem. És ekkor még egy hibát elkövettem: nem adtam nekik pénzt. Nem azért, mert nem volt — hanem büntetésből. Hittem, hogy így majd visszajönnek. Hogy majd belefáradnak, és rájönnek, nélkülem nem megy. Azt mondtam, ha pénz kell, jöjjenek vissza. Nincs gyerektartás annak, aki nincs velem. De nem jöttek vissza. A feleségem ügyvédhez ment. Mindent beadott: bevételeket, kiadásokat, bizonyítékokat. Minden jóval gyorsabban történt, mint hittem — a bíróság azonnali levonást rendelt el. Azóta csak a “megvágott” fizetésemet látom. Semmit sem tudok eltüntetni, nem tudok kiskaput keresni, a pénz már le is vonták, mielőtt hozzányúlnék. Ma már nincs feleségem, nincsenek otthon a gyerekeim — csak ritkán látom őket, és akkor is távolságtartóak. Nem beszélnek velem, és érzem, hogy nem vagyok kívánatos társaság. Anyagilag is jobban megszorultam, mint valaha: bérlet, tartásdíj, tartozások — és alig marad valami. Néha dühít, máskor szégyenletesnek érzem. A nővérem azt mondta: ezt magamnak csináltam.