Of, dragă, să-ți povestesc ce vremuri am apucat în ultima vreme! Nu știu dacă să râd sau să plâng Să vezi, fiica mea, Mihaela, a divorțat recent și, cu tot cu fetița ei, s-a mutat la noi în apartamentul nostru micuț din Chișinău. Stăm patru suflete într-un spațiu strâmt, eu și soțul meu, Gheorghiță, de-abia facem loc pentru toți. Sincer, mă gândeam că Mihaela ar putea să stea un timp cu fetița la mama mea, cât e în concediu de creștere a copilului, dar n-ai să crezi ce s-a întâmplat!
Mama, care are 68 de ani, a zis că se mărită! Am crezut că glumește, pe cuvântul meu! Îți dai seama, la vârsta ei Dar nu, chiar era serios. Ea a rămas văduvă acum mai bine de 20 de ani, țin minte că eu deja aveam 35 de ani atunci când am plecat de acasă, în oraș. Trec pe la dânsa la Sîngera de câteva ori pe lună, mai ales de sărbători, și așa să mă vezi cum fugim la țară să ajutăm la grădină sau să facem lemne, că în rest se descurcă singură, Doamne ajută.
Ei, băi, și-acuma, când credeam că putem și noi respira puțin, ea se trezește să-și aducă un bărbat în casă! Asta ni s-a părut chiar o trădare. Nu mă supăra, dar chiar nu mă așteptam la așa ceva, parcă nu-i corect față de noi, familia ei. Omul e cam de-o seamă cu ea, se cunosc din tinerețe, cică au ieșit la iarbă verde cândva pe vremuri și-acum s-au regăsit. În iulie s-au căsătorit la Primărie, foarte discret, cu doar câțiva apropiați la restaurant, să nu bată lumea din palme prea tare.
Noi n-am fost la nunta lor, nu-mi cere să-ți spun că am fost de acord. Mi s-a părut o rușine, să faci nuntă la vârsta aceea! Ce rost avea? Putea să trăiască și fără acte, zic eu. Eu nici acum nu pot să accept, i-am spus-o și ei verde-n față. Acum trăiește cu bărbatul acela în casa bună, mare, de la Sîngera.
Și crezi că omul e vreo partidă? N-are nici un metru de pământ, nimic, doar trei copii și vreo șase nepoți, că nu-i mai știu numărul. O, Doamne, de ce trebuia să ne facă una ca asta? Mă gândesc numai la ce se alege de averea noastră! Dacă mâine-doi i se întâmplă ceva mamei, omul ăsta are tot dreptul să-și ceară partea, și-apoi lasă, că o să vină la poartă toți copiii și nepoții lui, nu mă mai pot liniști!
Și noi aici, cu Mihaela și copila la noi în apartamentul ăsta de două camere, abia de ne mișcăm. Fratele meu, Sorin, stă cu iubita într-un apartament cu chirie la Botanica. Nici nu mai avem opțiuni unde s-o mai ducem pe Mihaela, că acasă, la mama, nu mai e loc, că “tanti Maria” și-a găsit fericirea.
N-am mai vorbit deloc cu ea, aproape că-mi vine să-i spun în față tot necazul. Și deunăzi, mă sună mătușa Ludmila, sora mamei, de la Hîncești, să mă ia la rost că nu-i frumos ce fac, că fiecare merită un strop de fericire, și că mama e încă vie, să nu-mi fac griji pentru moștenire. Dar parcă e ușor să nu mă gândesc! N-ai cum să nu-ți stea mintea la ce va fi mâine, mai ales când știi ce oameni sunt la mijloc.
Și, sincer să-ți spun, mă tem că în loc de casa mamei ne vom alege doar cu grijile unuia străin și cu neamurile lui sărace pe cap, să ieșim la partaj, la instanță eu zic că dreptatea-i de partea mea, chiar dacă alții nu se uită la lucruri ca mine. E greu, să știi, nu mă judecaDar, culmea, ieri dimineață, în timp ce mă chinuiam să împac fetița Mihaelei cu Gheorghiță care tot bombănea că iar n-avem apă caldă, aud bătăi în ușă. Mă uit pe vizor, cine era? Mama, radiantă, cu obrajii ca-n tinerețe și cu o tavă de plăcinte calde. În spatele ei, “domnul soț”, timid dar zâmbitor, cu două sacoșe mari una plină cu fructe din grădina de la Sîngera, alta cu jucării vechi pentru nepoată.
N-am avut ce face și i-am poftit înăuntru. Am stat, au gustat toți din plăcinte, Mihaela a prins a râde iar, fetița s-a jucat cu moșul acela necunoscut care i-a făcut un căluț de lemn într-o clipă. Gheorghiță s-a dat după ceainic, uitând de toate supărările, iar Sorin a venit în fugă de la Botanica, ca să nu rateze ceva. Toți, la o masă, cu povești multe, cu glume și zâmbete, ca în copilărie.
Când să plece, mama m-a tras deoparte, mi-a șoptit cu vocea ei caldă: Dragă, știu cât te temi de ziua de mâine, dar fericirea la bătrânețe nu-i un capriciu, ci un curaj. Și poate, într-o zi, o să înțelegi că averea cea mai mare e să nu fii singură la sfârșit de drum. Și, ciudat, atunci parcă s-a ridicat tot norul ăla de griji de pe sufletul meu. Pentru prima oară, am văzut-o pe mama femeie, nu doar mamă. Poate că nu-i așa rău să-ți dai voie să fii fericit, chiar și atunci când lumea ar zice că nu mai are rost.
Și-am rămas în prag, cu un zâmbet strâmb, miros de plăcinte în aer, și un început timid de pace în familie. Mâine, cine știe ce-o fi? Astăzi, însă, am lăsat grijile deoparte și-am gustat, pe furiș, un strop de bucurie din bătrânețile mamei mele.





