UITA SAU ÎNTORCE-TE?

ATE UITA SAȚI REVENI?

Anca, vei fi peșteledeaur din acvariul meu, spuse cu încredere iubitul meu.

Ochii îmi străluciră:
Serios, Mihail? Vreau să fiu singurul tău pește, nu unul din mulțime ești căsătorit? De ce aflu acum, când vin la tine în ţara ta?

Nu, nu sunt căsătorit, însă răspunse el ezitant.

Spune şi ce vrei, căci voiam să ştiu adevărul despre bărbaţii moldoveni.

Înţelegi, Anca, părinţii mei mi-au ales o mireasă. Nu pot să le spun nu. Încheiem o căsătorie de conveniență, şi trebuie să devii ortodoxă. Dacă nu se întoarse spre fereastra avionului.

Eu, aflată în a patra lună de sarcină, mă albăscui la aceste cuvinte. De ce să-mi spună Mihail așa, în avion, în înaltul cerului? Avea şansa să mă avertizeze înainte, în alt mod. Închisi ochii şi încercai să mă liniştesc. Nu aveam să sar din avion, cu adevărat. Mai mult, rudele şi colegii mă avertizaseră:

Nu te lansa în afară, Anca, nu e treaba ta. E alta religia, altă mentalitate, altă privire faţă de femeie. Vei sufla în coate

Nu ascultam pe nimeni, nu ştiam ce se ascunde.

Eram profesoară la Academia de Limbi Străine. Predam limba rusă străinilor. Mulţi studenţi trebuie să înveţe cum să se descurce întro ţară străină. Ţineam de fiecare ca de un elev obișnuit. În septembrie începuse un nou semestru, iar printre studenţi era şi Mihail, un tânăr din Republica Moldova. M-a atras imediat: înalt, frumos, jucăuş, un adevărat călător al Balcanilor.

Mihail locuia în cămin, studia cu sârguinţă, era politicoas fără să se afle în faţa lumii. Întro zi se apropie de mine cu o cerere neobișnuită:

Profesoară Anca, câţi costă lecţiile suplimentare?

Nimic. De ce le vrei? Te descurci bine, răspund, fără să ştiu că intrasem în plasa bine pusă a unui tânăr isteţ.

Anca, aş putea să te invit la o consultaţie, începu el, făcând ochi.

Dacă insiști, pot să vin. Despre ce este vorba? îi răspund, neştiind ce urmează.

Relaţii, răspunse el scurt.

Seară, intri în camera căminului unde mă aştepta Mihail cu nerăbdare. Privind în jur, mă şocat: mobilier vechi, fereastră murdară, nici o apă caldă. Dar pe masa de cafea era o vază cu trandafiri proaspeţi, pe farfurie fructe spălate, o sticlă de vin roşu. Se pare că sa pregătit. Nu fără rost, gândiţi-mă.

Vorbeam despre viaţă, studii, părinţi. Totul părea decent. Dar în acea seară Nopţi şi seri au zburat ca nişte cai sălbatici pe stepă. Cădeam în prăpastie, urcam spre cer. Nu mai eram pe pământ. Azi, la zece ani de la acestea, nu aş vrea să retrăiesc aşa ceva. Urmările acelei pasiuni febrile încă apasă. Nu trebuia să mă afund aşa în relaţie. Toată facultatea ştia de noi. Colegele îşi învârteau capul, studenţii chicoteau în şoaptă la povestea noastră.

Anca, nu te lăsa. Oprește-te, nu e prea târziu. Ce-ţi cauţi pe Mihail? Are la țară o mulțime de fete mai tinere. În Moldova sa căsătorit de la treisprezece ani. Tu ai douăzecișapte. Nu-ţi e destul bărbaţi? Coboară de pe norii roz, spunea o colegă, soţul ei alcoolic în vârful capului.

Doamnelor, eu aş vrea să simt și eu toate aceste pasiuni! Cât de frumoasă a fost viaţa visă o altă colegă necăsătorită.

Eu, însă, mă pierdem în sine. Eram pregătită să fug cu Mihail până la capătul lumii, nu doar în Moldova.

În vacanţa de vară hotărâm să mergem la rudele lui Mihail. În avion, Mihail începu să rostească lucruri ce îmi păreau străine. Vroia să mă facă peșteledeaur, adică soţia principală a unui harem. Nu un harem, dar să nu fiu singura. Acest lucru mă înspăimântă.

Avionul ateriză în Chișinău. Ne întâmpină prietenii lui Mihail: toţi bronzaţi, zâmbitori, ca-ntro pictură populară. Ne duse la casa părinţilor săi. Ei mă primiră cu căldură. Mihail trebuia să lucreze ca traducător. Tatăl şi mama lui nu înţelegeau limba mea. Eu vorbeam cu Mihail în engleză. În colţul camerei sta o fetiţă de aproximativ cincisprezece ani, cu ochii ascunşi în haine groase.

Vă prezint pe Elmira, viitoarea soție a fiului nostru, spuse tatăl, fără să se oprească.

Vreau să-mi prăbuşesc sufletul în pământ. Elmira nu era frumoasă; eu eram, înaltă, brună, cu talie de clepsidră şi faţă fără cusur. Eu am douăzecișapte de ani, Elmira doar cincisprezece.

Revin din călătorie demoralizată. Nu există cale de întoarcere, copilul se apropie. În timp, îmi schimb garderoba plină de culori cu hijabe negre, niqaburi, parande, renunţ la machiajul complet, rămânând doar la rimel şi creion pentru ochi.

Accept căsătoria de conveniență, devin ortodoxă. Pentru bărbatul meu, mă străduiam din tot sufletul. îl iubeam. Voiam să-i fiu supusă în tot.

Au trecut şapte ani. Împreună cu Mihail, Elmira şi copiii ne mutăm în Anglia. Am trei băieţi, Elmira are două fete. Mihail ţine familia. Eu mă simt totuşi ca o amantă în vârstă, un străin. Invidia față de Elmira, oficială soție, creştea. Când Mihail o privea pe ea, inima mea se strângea în suferinţă.

Nu puteam să mă împac cu aşa ceva. Vremia să fug din acest paradis inventat fără să arunc privirea înapoi. Ştiam că, dacă divorţăm, copiii rămân cu tatăl. Aşa că am făcut un pas disperat. I-am vorbit lui Mihail că vreau să mă întorc în ţara mea. El a răspuns surprins:

Anca, ce ţilipseşte?

Îmi pare rău, Mihail, nu vei înţelege niciodată dorul meu. Te rog, lasă-mă să plec, lacrimile îmi apăsau gâtul.

Bine. Mergi să-ţi vezi părinţii. Copiii şi eu o să-ţi dorim. Adute aminte de noi, îmi aşterni cu blândeţe umărul.

După o lună, zbor spre casă.

De atunci au trecut doi ani grei. Vorbesc cu copiii şi cu Mihail la telefon. Elmira a născut un fiu. Băieţii mei cresc, îşi amintesc de mine. Mă simt pierdută. Tânjesc, plâng şi nu ştiu spre unde să zbor.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

16 − six =