A venit vărul soțului meu – când oaspeții vin cu mâna goală, iar tradițiile românești de ospitalitate și respect se pierd

A venit verișorul soțului meu.

Poate sunt eu de modă veche, poate lumea s-a schimbat acum, dar nu pot să cred că așa e firesc.

Mama nu mi-a spus niciodată: Când mergi în vizită la rude, ia niște daruri cu tine… Nu m-a învățat cineva asta direct. Totuși, pentru mine, asta e ca o regulă nescrisă, ca tabla înmulțirii cu doi. Nu știu de unde am preluat-o, poate din cărți, din filme sau din piesele de teatru pe care le-am văzut de-a lungul anilor.

Sâmbătă ne-a vizitat verișorul soțului meu. Venise din cauza înmormântării unui unchi dar nu din partea noastră a familiei.

Ne-au întrebat din timp dacă pot înnopta la noi, le-am spus că îi primim cu drag, să nu-și facă griji.

Seara au sosit toți trei cu fiul și nora lor. Am gătit cină, am prăjit o tavă mare de carne, am făcut salată, tot tacâmul. Ne-am așezat la masă, am făcut un toast pentru revederea noastră, căci nu ne mai văzuserăm de mult. După aceea le-am pregătit paturile și dimineața am făcut micul dejun sandvișuri, ceai, cafea.

Apoi au plecat spre înmormântare. S-au întors, au mai stat puțin la noi și apoi au plecat acasă.

Părea că totul a fost în regulă. Dar au venit cu mâna goală; nici măcar o sticlă de vin nu au adus.

Tatăl soțului meu, Dumnezeu să-l ierte, a fost nașul de botez al acestui verișor, iar soția lui adică soacra mea locuiește acum cu noi, iar verișorul știa bine lucrul acesta. Doamne, nu suntem săraci, dar măcar o cutie de bomboane putea să-i aducă bătrânei. Ea a stat toată ziua sâmbăta uitându-se pe geam și așteptându-i, și chiar i-au dat lacrimile de emoție.

Eu, una, nu aș fi făcut așa ceva.

În primul rând, eu aș fi adus o sticlă de tărie, și nu doar una-două. Tuturor copiilor și vârstnicilor le-aș fi adus dulciuri și poate și câte o atenție măcar o amintire din locurile de unde vii. M-aș fi gândit la fiecare, ce i-ar bucura.

Mai mult, aș fi venit cu lenjeria mea de pat, să nu încurc gazda.

Nu sunt oameni săraci, dacă ar fi fost, n-aș fi judecat. Verișorul acesta rareori ne calcă pragul, dar de fiecare dată vine fără nimic. Altădată a venit în delegație, a poposit duminică seara și a plecat luni dimineață; nici atunci nu a adus ceva.

Tot timpul îmi povestește câți pești prinde la pescuit, ce capturi are. Mi-ar fi prins bine să-mi aducă și mie… măcar unul.

Chiar nu mă zgârcesc la mâncare când primesc musafiri, dar am un gust amar. Simt că sunt luată de bună.

Așa se întâmplă de fiecare dată…

Poate că lumea se grăbește, uită de gesturile simple. Totuși, darurile nu țin de bani, ci de recunoștință și respect. O inimă caldă și o vorbă bună valorează mai mult decât orice. Sunt lucruri care nu se învechesc niciodată.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

seven − three =

A venit vărul soțului meu – când oaspeții vin cu mâna goală, iar tradițiile românești de ospitalitate și respect se pierd
Édesanyám elhagyta az otthonunkat, amikor 11 éves voltam – egy nap összepakolt és elment. Apukám azt mondta, hogy időre van szüksége, hogy rendbe tegye az életét, ezért egy ideig nem fogunk hallani felőle. Ez a „kis idő” végül évek lettek. Apával maradtam, minden megváltozott: a napjaink, a lakásunk, az iskolám. Az ő neve lassan kimondhatatlanná vált otthon. Egész kamaszkoromban nem tudtam, hol van. Nem voltak hívások, levelek, magyarázatok. Születésnapjaimon, ballagásokon, más fontos napokon sem jelent meg. Apa soha nem beszélt rosszat róla, de keresni sem akarta. Ha rákérdeztem, csak annyit mondott: „Ő döntött úgy, hogy elmegy. El kell fogadnod.” Anyám nélkül nőttem fel – nem emlékeztem a hangjára, csak néhány régi fénykép maradt róla. 28 évesen elhatároztam: megkeresem őt. Nem azért, mert bárki biztatott volna, hanem mert válaszokat szerettem volna kapni. Megkérdeztem apámat, tudja-e, hol van. Azt mondta, igen. Mindig is tudta, melyik városban él, és még a címét is megőrizte régi noteszában – de nem volt biztos benne, hogy ott lakik-e még. Egy hétvégén elutaztam ebbe a kisvárosba, érdeklődtem a boltokban, majd végül a pékségben rámutattak a házára: fehér rácsos ablakok, fémkapu. Becsengettem. Ő nyitott ajtót. Nem kérdezte, ki vagyok. Csak nézett, és várt, hogy megszólaljak. Bemutatkoztam: elmondtam, hogy én vagyok a lánya. Nem lepődött meg, és nem mutatott érzelmet sem. Arra kért, ne menjek be, beszéljünk csak a küszöbnél. Elmondtam, hogy csak látni szerettem volna, és megtudni, miért ment el. Azt felelte, nem akar kapcsolatot felvenni, és többet ne keressem. Megosztotta velem, hogy az ő saját édesanyja is elhagyta őt 11 éves korában, ezért azt tanulta meg: inkább továbbáll, mielőtt túlságosan ragaszkodna. Soha nem akart anya lenni, maradni mellettem nem volt igazi döntés, elmenni viszont az egyetlen, amit ismert. Megkérdeztem, miért nem keresett soha, amikor felnőttem. Azt válaszolta: apám mindig tudta, hol találja, de sosem kereste fel, hogy mondja, megpróbáljon kapcsolatot teremteni velem. Szerinte ez azt jelentette, jobb, ha távol marad. Nem szeretne visszatérni a múltba, vagy most kapcsolatot felépíteni, ennyi év után. A beszélgetés kevesebb mint negyedóráig tartott. Nem volt ölelés, hosszú búcsú. Csak annyit mondott, reméli, értem a döntését, aztán becsukta az ajtót. Ugyanazon a napon elindultam haza. Többet nem kerestem. Nem írtam neki. Azóta sem hallottam róla. Vajon hibáztam, hogy felkerestem az édesanyámat?