CA ÎN CARNE VIE… Povestea unei familii împărțite: Tatăl Alexandru și iubirile sale, mama Evghenia, aventurile cu colegul însurat, cei doi fii lăsați de capul lor, școală ridicată la rang de părinte și mesele de duminică pline de tăcere – până când un incendiu schimbă totul. Destinul lui Denis, copilul de 12 ani, adus pentru prima dată la garaj și sfârșind între viață și moarte, rugăciunile disperate în ploaie la icoana Sfântului Nicolae, miracole, regăsiri, suferință, vindecare, o nouă iubire cu Masha – și totuși, chiar și după cei mai grei ani, părinții nu mai pot rămâne împreună. O dramă adevărată din Moldova despre greșeli, iertare, credință, sacrificiu, viață și noi începuturi.

PE VIU
În familia asta, fiecare trăia pe cont propriu.
Tatăl, Adrian, pe lângă soția sa, avea și o prietena de suflet uneori mai multe, niciodată aceeași. Mama, Florica, bănuind de mult isprăvile lui, nici ea nu stătea la uscat la capitolul fidelitate. Îi plăcea să piardă vremea prin oraș cu un coleg însurat, că doar e păcat să lași plăcerile vieții să treacă pe lângă tine. Cei doi băieți ai lor, Sorin și Nicu, erau lăsați cam de izbeliște. Cu educația lor nu se stresa nimeni prea mult. Pe acasă, mai rar vedeai vreo urmă de grijă mama susținea cu tărie că școala trebuie să fie răspunzătoare pentru copii.
Reuniunea de familie? Doar duminica, la bucătărie, fiecare mesteca în grabă ciorba și disparea ca măgarul în ceață. Tăcere, genul ăla de liniște sănătoasă în care toți visează la altceva.
Aveau să trăiască vesnic așa, în dulcele stil balcanic plin de păcate și mici trădări, dacă într-o zi, nu se întâmpla dezastrul.

Eram pe la 12 ani când Nicu, băiatul cel mic, fu luat prima dată de Adrian cu el la garaj, ca ajutor. Cât tatăl discuta cu niște amici, Nicu inspecta sculele, visând probabil să descopere America. Nebăgat în seamă, dădu din greșeală peste o lampă de lipit uitată aprinsă, care căzu peste o canistră de benzină. În doar câteva clipe, un nor negru gros ieși pe ușa garajului, urmat de limbi de foc.
Nimeni nu pricepea nimic. Oamenii se uitau amorțiți unii la alții. Focul se dezlănțuise. Cineva aruncă o găleată de apă peste Adrian, care, ca eroul din balada Mioriței, se avântă în flăcări. Înțelegând prin minune, a ieșit cu fiul său în brațe, aproape fără suflare. Nicu era plin de arsuri, rămăsese neatins doar obrazu-i copilăros, poate pentru că-l apărase cu palmele. Toată hainele arseseră ca paiele.
Pompierii și ambulanța ajunseră rapid. Nicu, dus la spital, era încă viu.

L-au băgat direct în sala de operație. Părinții au așteptat ore întregi, cu sufletul pe jar. În cele din urmă, un medic ieși, cu o mină sobră:
Facem tot ce-i omenește și neomenește posibil. Băiatul e în comă. Are o șansă la un milion să trăiască. Medicina nu poate face minuni. Doar dacă Nicu are o voință ieșită din comun, s-ar putea să asistăm la o minune. Țineți-vă tare!
Adrian și Florica, fără să clipească, au zbughit-o spre biserica din colț. De parcă nu s-ar fi îmbibat destul cu apă de la ploaia torențială de afară, s-au udat până la piele. Nici nu vedeau oamenii de jur-împrejur ei aveau de salvat copilul!

Intrați prima dată în viața lor într-un locaș de cult, părinții l-au căutat pe părintele Gheorghe, preotul locului, pe care l-au găsit liniștit în altar.
Părinte, copilul nostru moare! Ce să facem? lăcrimă Florica.
Mă numesc părintele Gheorghe. Ei, da cum vine necazul, vine omul la Dumnezeu Cât de păcătoși sunteți? tăie direct subiectul, cu privirea-i pătrunzătoare.
Păi, nu prea mult, n-am omorât pe nimeni bâigui Adrian, lăsând privirea în jos sub ochii părinteleui.
Da dragostea voastră, unde e? Ați trântit-o de pământ și nici grijă de dânsa n-ați avut. Între soț și soție trebuie să nu încape nici ața de mărțișor, dar între voi poți arunca o prăjină și nu atinge pe nimeni… Eh, oameni buni…
Rugați-vă pentru sănătatea lui Nicu la Sfântul Nicolae! Din suflet! Dar țineți minte, tot ce e, e cu voia Domnului! Nu vă supărați pe El! Uneori, doar așa îi pune Dumnezeu pe oameni cu picioarele pe pământ. Altfel, nici nu realizați ce pierdeți! Căutați-vă sufletele și îndreptați-vă! Doar dragostea salvează totul!
Adrian și Florica, leoarcă de lacrimi și de ploaie, stăteau în fața părintelui Gheorghe ca doi boboci de rață plutind pe gârlă, ascultând bolborositul propriei lor conștiințe. Erau de plâns, ce să mai!
Părintele le arătă icoana Sfântului Nicolae. Părinții au căzut în genunchi, s-au rugat și-au plâns de-au umplut și biserica de apă. Au făcut promisiuni, au pus cruce tuturor isprăvilor de pahar și dragoste pe lângă casă. Au pus viața la cernut: literă cu literă, fir cu fir

A doua zi, dimineața, doctorul îi anunță: Nicu a ieșit din comă!
Adrian și Florica erau deja la căpătâiul lui. Nicu deschise ochii, încercă să zâmbească văzându-i, dar se strâmbă mai mult; îi rămăsese pe chip o mască de durere ce nu i-ar sta niciunui copil.
Mami și tati, vă rog, nu vă despărțiți, șopti băiatul cât să-l audă doar îngerii păzitori.
Dar, puiule, de ce spui asta? Suntem împreună, încercă Florica să îl liniștească și îi atinse blând mâna arsă. Nicu se strâmbă de durere și ea se trase repede.
Așa am văzut, mamă! Și copiii mei or să poarte numele voastre, continua el, de parcă spunea destinul.
Adrian și Florica se priviră lung. Au crezut că delirează băiatul la urma urmelor, era praf, nu putea nici degetul să-l ridice. Era legumă, să se facă bine era tot ce conta!

De atunci, însă, Nicu a început să se însănătoșească. Toate economiile familiei au mers pe tratament. Adrian și Florica au vândut vila de la munte. Ghinion cu garajul și mașina: totul arsese. Alții ar fi scos un ban să refacă sănătatea copilului. Dar Slava Domnului, Nicu trăia! Bunicii au sărit cu tot ce-au putut.
Necazul a unit familia cum n-o făcuse niciun Revelion, Paște sau hram la Bobotează.

Oricât de lungă e ziua, seara tot vine.
A trecut un an.
Nicu era la centrul de recuperare. Mergea pe picioarele lui, se putea îngriji singur, cât de cât.
Acolo s-a împrietenit cu o fată Doinița. Avea și ea vârsta lui. Și ea fusese arsă într-un incendiu, doar că fața ei purta semnele groaznice ale întâmplării.
După nenumărate intervenții chirurgicale, Doinița nu se uita niciodată în oglindă. Îi era frică de ea însăși și de privirea celorlalți.
Nicu s-a apropiat cu căldură de ea. Fata strălucea de-o lumină misterioasă, era cuminte și vulnerabilă. Nu știai dacă să o înveți pocker sau să o iei acasă s-o protejezi.
Tot timpul liber, cei doi îl petreceau împreună. Aveau atâtea în comun! Împreună au învățat ce-i durerea, deznădejdea, dozele uriașe de pastile amare, frica și apoi acceptarea acelor și doctorilor în halate albe Când se apucau de vorbă, nu îi mai oprea nici ceasul bisericii din sat.
Timpul, însă, tot trecea…

Nicu și Doinița au făcut nuntă simplă, cât două brichete și un ibric.
Au venit pe lume doi copii frumoși: mai întâi, o fetiță Smaranda, iar peste trei ani, un băiat Ilie.
Taman când familia se punea, în sfârșit, pe picioare, Adrian și Florica au ales să se despartă. Toată pățania cu Nicu îi sleise de puteri. Simțeau amândoi nevoia de liniște, fiecare pe partea lui de Dunăre.

Florica a plecat la soră-sa, în suburbii. Înainte, a trecut pe la biserica lui părintele Gheorghe să-și ia rămas bun. În ultimii ani, îi făcuse multe vizite, mereu îi mulțumea pentru Nicu.
Lui Dumnezeu să-i mulțumești, Florico! o corecta părintele, care nu-i prea agrea plecarea.
Dacă nu mai poți, du-te! Dar să ții minte, nevasta și bărbat-su sunt unul și-același! o învăța, părintește, părintele.
Adrian a rămas singur, în apartamentul gol. Băieții, cu familiile lor, locuiau separat.
Foștii soți veneau pe la nepoți pe rând, de teamă să nu dea nas în nas, ca doi poli magneți cu același pol.
Și, într-un cuvânt, toată lumea părea, în sfârșit, să respire un pic de tihnă…

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

16 − 12 =

CA ÎN CARNE VIE… Povestea unei familii împărțite: Tatăl Alexandru și iubirile sale, mama Evghenia, aventurile cu colegul însurat, cei doi fii lăsați de capul lor, școală ridicată la rang de părinte și mesele de duminică pline de tăcere – până când un incendiu schimbă totul. Destinul lui Denis, copilul de 12 ani, adus pentru prima dată la garaj și sfârșind între viață și moarte, rugăciunile disperate în ploaie la icoana Sfântului Nicolae, miracole, regăsiri, suferință, vindecare, o nouă iubire cu Masha – și totuși, chiar și după cei mai grei ani, părinții nu mai pot rămâne împreună. O dramă adevărată din Moldova despre greșeli, iertare, credință, sacrificiu, viață și noi începuturi.
Am tăcut mult timp. Nu pentru că nu aveam ce să spun, ci pentru că am crezut că dacă înghit în sec și strâng din dinți, voi păstra liniștea în familie. Nora mea nu m-a plăcut nici din prima zi: la început „în glumă“, apoi din obișnuință, iar la urmă a devenit rutina zilnică. Când s-au căsătorit, am făcut tot ce ar face o mamă: le-am dat camera, am ajutat cu mobilă, am făcut casă. „Sunt tineri, se vor adapta… eu mă țin deoparte” – îmi spuneam. Dar ea nu voia să fiu departe, ea voia să nu exist. Fiecare încercare de-a mea de ajutor era întâmpinată cu dispreț: „Nu te băga, nu-ți iese”, „Lasă, fac eu cum trebuie”, „N-ai să-nveți niciodată?” Vorbele-i erau șoptite, dar ardeau precum acele – uneori în fața băiatului meu, uneori în fața altora, ca și cum ar fi mândră să mă pună la punct. Eu doar dădeam din cap, tăceam și zâmbeam când mi-ar fi venit să plâng. Cel mai tare nu m-a durut de la ea… ci de la faptul că fiul meu nu zicea nimic. Se prefăcea că nu aude, uneori ridica din umeri și privea în telefon. Când rămâneam singuri, îmi spunea: „Mamă, nu-i da atenție… așa e ea, nu pune la suflet.” „Nu pune la suflet”… dar cum să nu pun, când în propria casă am început să mă simt străină? Au fost zile când număram orele până ieșeau din casă, ca să fiu singură, să pot respira, să nu-i mai aud glasul. Ea s-a purtat cu mine ca și cum aș fi un servitor, să stau într-un colț și să tac: „De ce ai lăsat paharul aici?”, „De ce nu ai aruncat asta?”, „De ce vorbești așa mult?” Dar eu… eu aproape că nu mai vorbeam. Într-o zi am făcut o supă simplă, de casă, așa cum fac mereu când iubesc pe cineva – gătesc. Ea a venit în bucătărie, a deschis oala, a mirosit și a râs: „Asta e? Iar mâncărurile tale țărănești… mulțumim frumos.” Și a adăugat ceva ce încă îmi răsună în urechi: „Sincer, dacă n-ai fi tu, toate ar fi mai ușoare.” Fiul meu era la masă și a auzit. I-am văzut bărbia încordată, dar tot n-a spus nimic. Eu m-am întors ca să nu-mi vadă lacrimile și mi-am zis: „Nu plânge. Nu le da satisfacție.” Dar ea a continuat, mai tare: „Ești o povară! Povara tuturor! Și a mea, și a lui!” Nu știu de ce… dar de data asta ceva s-a rupt. Poate nu doar în mine, ci în el. Fiul meu s-a ridicat fără zgomot, fără să ridice vocea. A spus doar: „Ajunge.” Ea a încremenit: „Cum adică ‘ajunge’? Eu spun adevărul.” Pentru prima oară, l-am auzit spunând: „Adevărul este că tu îmi umilești mama. În casa pe care ea o ține, cu mâinile care m-au crescut.” Ea a încercat să-l întrerupă, dar nu i-a dat voie: „Am tăcut prea mult. Credeam că așa sunt bărbat și păstrez pacea. Dar, de fapt, am lăsat să se întâmple ceva urât. Și de azi asta s-a terminat.” Ea a pălit: „Adică o alegi pe ea?” Și atunci el a spus cel mai puternic lucru pe care l-am auzit vreodată: „Eu aleg respectul. Dacă tu nu poți să-l dai, înseamnă că nu ești unde trebuie.” S-a lăsat liniște grea, de parcă aerul s-a oprit. Ea a plecat spre camera lor, a trântit uşa şi a zbierat ceva de-acolo, dar nu mai conta. Fiul meu s-a uitat la mine cu ochii umezi: „Iartă-mă, mamă, că te-am lăsat singură.” N-am putut răspunde; am stat cu mâinile tremurând. El s-a aşezat lângă mine şi mi-a luat palmele ca pe vremuri: „Nu meriți asta. Nimeni n-are dreptul să te umilească. Nici măcar omul pe care îl iubesc.” Am plâns, dar de data asta nu de durere, ci de ușurare. Pentru că, în sfârșit, cineva m-a văzut. Nu ca o ‘povară’. Nu ca o ‘bătrână’. Ci ca mamă. Ca om. Și da, am tăcut mult… dar într-o zi fiul meu a vorbit pentru mine. Atunci am înțeles: uneori tăcerea nu păstrează pacea… ci ascunde cruzimea. Voi ce credeți — trebuie oare o mamă să suporte umilințe ca să fie „liniște” în casă sau tăcerea doar mărește durerea?