La reuniunea absolvenților, s-a apropiat de mine un bărbat cu părul cărunt. Un singur enunț a fost de ajuns pentru a-mi rezolva firea: el era cel de care îmi aduse prima iubire.
În sală domnea zgomotul, râsul se împletea cu muzica, iar ospătarii se plimbau printre mese cu tăvi pline de pahare și gustări. Priveam în jur, încercând să recunosc fețele pe care le știam pe de rost, acum împodobite cu fire albe, riduri și greutatea anilor trăiţi.
Din mulțime, am zărit silueta lui înalt, cu o constituție dreaptă, deși părul era complet cărunt. Căuta cu privirea pe cineva. Într-un moment, ochii noştri s-au întâlnit.
A păşit încet, parcă se asigura că eu sunt cu adevărat acolo. S-a oprit la un pas în faţa mea și a rostit: Știam că te voi găsi aici.
Acel cuvânt a străpuns tăcerea a 35 de ani, toate relaţiile, succesele, eşecurile, bolile şi sărbătorile mele. A traversat tot ce sa întâmplat de când, ultima dată, ne-am ținut de mână.
În acea clipă timpul sa întors înapoi cu decenii. Mam văzut la bancul școlii, scriindune bileţele. Lam văzut în geaca de blugi, cu o chitară pe spate, plimbândumă acasă după discoul de la şcoală. Apoi momentul în care a dispărut din viaţa mea, fără despărţire, fără explicaţii.
Ne-am aşezat la o masă mică, la margine. Nu ştiam de unde să încep. El a tăcut un timp, jucânduse cu o linguriţă în ceasca de cafea. În cele din urmă a fost primul care a vorbit: Ştii că tot viața am purtat în minte ziua aceea finală?.
Mam mirat credeam că doar eu îmi amintesc. A povestit cum, atunci, a trebuit să plece cu familia, cum sa promis că îmi va scrie, dar scrisorile nau părăsit niciodată biroul. Cum a căutat să mă găsească, dar viaţa, obligaţiile şi temerile lui au stat mereu în calea.
Lam ascultat, fără să întrerup. În mintea mea se învăluiau întrebări, iar în inimă simţeam o linişte ciudată. Nu pentru că totul devenise clar, ci pentru că el era acolo. Cu adevărat acolo. După atâţia ani.
Am vorbit de tot căsătoriile şi divorţurile noastre, de copii, de muncă. De bolile care ne-au învăţat smerenie, de călătoriile ce ne-au amintit că viaţa poate încă să ne uimească. Întrun moment, iam privit mâinile. Leam memorat atât de bine ferme, calde, mereu gata să mă prindă când aș cădea pe trotuar.
Când muzica sa diminuat, ma întrebat dacă vreau să mergem la plimbare. Am ieșit în faţa clădirii. Noaptea era călduroasă, aerul mirosea a iasomie. Mergem alături, în tăcere, dar nu jenată. Dintrodată, am simţit mâna lui pe a mea. Am strâns-o cu putere.
A plecat numai când ceasul a bătut miezul nopţii, iar sala era deja aproape goală. Înainte să plece, a scos din buzunar un bilet vechi, îngălbenit, de la cinematograf. Lam găsit în cartea de program când mă pregăteam pentru reuniunea de azi. E primul nostru film împreună , a spus, punândul în faţa mea.
Mâna mia tremurat când am atins hârtia cu amprente ale timpului. Întro clipă au revenit emoţiile de atunci emoţia, nesiguranţa, mirosul hainei lui, răcoarea unei seri de toamnă când ne întorceam acasă.
Mă privea aşa, de parcă voia să văd în ochii lui toţi acei ani în care sa gândit la mine, dar a tăcut. Nu vreau să treacă iarăşi fără să spun ceva a adăugat șoptit.
Şi am înţeles că poate am aşteptat toată viaţa acel moment. Şi că, pentru prima dată de mult, nu-mi e frică să pierd, ci să cred că povestea poate curge altfel decât atunci.







