Nu vreau să fiu mamă! Vreau să plec din casă! mi-a aruncat fiica mea, cu ochii pierduți printre umbrele serii.
Fiica mea, Lenuța, a rămas însărcinată la doar cincisprezece ani. Multă vreme ne-a ascuns adevărul, iar eu cu soțul meu, Vasile, am aflat doar când burtica ei s-a rotunjit bine, pe la al cincilea lună. Bineînțeles că nici nu se punea problema de avort, era ca și cum în visul nostru toate drumurile duceau în aceeași direcție.
Niciodată nu am aflat cine este tatăl copilului. Lenuța spunea numai că s-au văzut trei luni, apoi s-au despărțit. Nici ea nu știa exact ce vârstă avea băiatul acela.
“Poate șaptesprezece, poate optsprezece. Poate chiar nouăsprezece,” răspundea ea, ca și cum ar fi numărat frunzele unui copac care nu e al nostru.
Șocul a plutit asupra noastră ca o ceață. Eu cu Vasile știam că e o încercare pentru tot neamul nostru, că totul se schimbă iremediabil. Lenuța părea convinsă că vrea copilul, că vrea să fie mamă, dar în adâncul sufletului ei bănuiam că nu înțelege deloc ce înseamnă să aduci pe lume și să crești un suflet.
Patru luni mai târziu, s-a născut Costel: gras, cu ochi vii și glas puternic. Nașterea n-a fost ușoară Lenuța s-a refăcut abia după alte patru luni. Fără mine n-ar fi trecut de tot ce a urmat. Mi-am lăsat slujba la brutăria din sat și am rămas acasă, cu ea și cu nepoțelul.
Când Lenuța s-a pus pe picioare, parcă o altă fată a intrat în trupul ei. Noaptea dormea tun, ziua nu voia să-l vadă pe Costel. Eu m-am făcut umbră în propria casă și îi explicam, o rugam, am țipat, am plâns, dar nimic nu o mișca. Până într-o zi când a spus:
Tu-l iubești, tu să-l crești! Eu vreau să fiu sora lui, nu mama. Vreau să ies cu fetele la suc, la discotecă, să mă distrez, nu să schimb scutece!
Am crezut că e vreo boală a sufletului, dar doctorii au zis că nu e depresie. Nu-l putea iubi și gata, așa se zvârcolea în visul ei.
Am făcut hârtii, ne-am dus prin birouri prăfuite și, într-un sfârșit, am ajuns să avem grijă legal de Costel. Lenuța a început să umble pe străzi noaptea, să vină acasă la crăpatul zorilor, fără să-l lase pe copil să-i cuprindă privirea nici măcar o dată.
Așa ne-am scurs ani buni: eu, Vasile și Costel. Am crezut că nimic nu se va schimba, că visul ăsta sumbru va ține o veșnicie. Dar băiatul a crescut a învățat să meargă, să vorbească, și râsul lui era ca un zvon de clopot pe dealurile de la marginea satului.
De fiecare dată când Lenuța se întorcea acasă, Costel alerga la ea, îi sărea în brațe și îi spunea câte ceva, oricât de mic sau de măreț. Și, ca o minune de Sânziene, inima Lenuței s-a topit. A început să-și crească pruncul cu drag, să-l țină la piept zi și noapte, să-l pupe și să-i spună întruna:
Ce norocoasă sunt că am un fiu! Este cea mai de preț comoară din viața mea nu îl dau nimănui!
Acum, eu și cu Vasile, ne uităm unii la alții în fiecare seară și ne zâmbim fără cuvinte. În casa noastră, în sfârșit, s-a așezat liniștea, molcomă ca o dimineață de toamnă pe mahalaua din Cojușna.







