Jurnal, 14 martie
Azi m-am simțit din nou ca un musafir în propria mea viață. Încă nu pot să cred tot ce s-a întâmplat cu noi. Parcă ieri o aduceam pe Larisa acasă de la maternitate, zâmbitoare și obosită, iar azi… azi nu mai e aici. Totul s-a schimbat așa de repede.
M-am uitat la pieptănul uitat de Ilie pe masa din bucătărie, printre biberoane și vase nespălate, și mi-a venit să țip. De ce trebuie mereu să fie dezordine?! Și bebelușul, Dănuț, după ore întregi de plâns, tocmai adormise. Știam că n-o să țină mult; curând urma să o iau de la capăt.
A intrat Ilie din hol. S-a descălțat și a venit direct la frigider.
N-avem ceva de mâncare? întrebă, fără să mă privească.
În oală ai paste, am fiert și câteva crenvurști, i-am răspuns, încercând să păstrez calmul. Ilie, abia a adormit Dănuț. Poți fi mai încet?
Am avut o zi grea, Madalina, a oftat el, trântind o farfurie pe masă. Clienții ăștia m-au storc de energie. Cum e pruncul?
Pruncul… are nume, Ilie. Se numește Daniel. Și a plâns trei ore, că-l doare burtica.
Ei, te descurci tu. Ești femeie, asta e în sângele vostru. Mama ne-a crescut singură când tata era plecat cu lunile, parcă ai uitat, mi-a zis, stând la masă fără remușcări.
Am simțit cum îmi încleștez maxilarul; aș fi vrut să-i arunc farfuria în cap. Eram aici doar temporar până plătesc restanțele la chiria garsonierei mele, dar în două săptămâni am ajuns bona, bucătăreasa și menajera casei. Ilie acționează ca și când nimic nu s-a întâmplat, de parcă soția lui n-a dispărut fără urmă.
Ți-a dat Larisa vreun semn? am întrebat, urmărindu-l cum mănâncă grăbit.
Ilie s-a încruntat.
Nu răspunde la telefon. Îmi dă reject. Uite unde duce treaba când n-ai minte – să-ți lași copilul… S-a supărat că am schimbat pastilele, ca să rămână însărcinată mai repede.
Ești un laș, Ilie, i-am spus încet.
Ce spui tu acolo?! Eu am făcut asta pentru familie! Cu banii aduc liniște în casă, am insistat să avem copil! Ea l-a abandonat pe băiat, nu eu! Cine-i de vină?
Ai mințit, ai luat decizia în locul ei, am ridicat vocea. Ai stricat viața omului pe care pretindeai că-l iubești.
Hai, lasă-mă cu predicile. O să-i treacă, femeile sunt iertătoare. O să se întoarcă, n-are încotro. Copilul e aici, lucrurile ei tot aici. Când o rămâne fără bani, o să vină în genunchi. Până atunci… mă ajuți, nu? Chiar nu am timp, urmează bilanțul de trimestru.
N-am mai spus nimic. Am ieșit în camera copilului să-mi trag sufletul. Daniel dormea, dar inima mi se strângea: un suflet nevinovat prins la mijloc și Larisa, o femeie ținută cu forța într-o capcană.
Mi-am luat telefonul, i-am scris Larisei: Nu-ți cer să te întorci. Vreau doar să știu că ești bine. Și… mi-e greu singură. Putem vorbi, fără țipete?
Mi-a răspuns după zece minute: Sunt la un hotel. Peste trei zile plec în delegație la Cluj pentru trei săptămâni. Era planificat de mult. După ce mă întorc, depun actele pentru divorț. Nu l-am abandonat pe Daniel, Mădălina. Nu pot să stau acolo acum. Când îl văd pe băiat, îl văd pe Ilie. Mă dor toate.
I-am răspuns:
Te înțeleg, sincer. Ilie mi-a spus tot.
Și cum se simte el cu asta? Mândru de el însuși?
Cam așa. E convins că vei reveni.
Să tot viseze. Mădălina, dacă nu mai poți, caut eu bonă și-ți trimit bani. Dar de întors, niciodată.
Am lăsat telefonul deoparte. Trebuia să-mi refac viața, să-mi caut un job, să scap de datorii, dar nu puteam să-l las pe Daniel cu fratele meu, care nu știe nici la ce capăt se pune un scutec.
Următoarele trei zile au trecut ca un coșmar. Ilie venea târziu, mânca, dormea. În fiecare seară îi ceream să mă ajute cu copilul, dar mereu aveam aceleași răspunsuri: Sunt obosit sau Ești femeie, te pricepi.
Într-o noapte, după ce Daniel plânsese cu disperare, am intrat la Ilie în cameră, am aprins lumina.
Ridică-te, i-am spus cu răceală.
Lasă-mă, Mădălina, mă trezesc la șase…
Nu mă interesează. Du-te și leagănă-ți copilul. Vrea lapte, eu nu pot să-l hrănesc, mi se zgâlțâie mâinile de oboseală.
Ești nebună? Pentru asta stai aici! Îți dau casă, plătesc întreținerea!
Deci sunt servitoarea ta?
Cum vrei tu. Când s-o întoarce Larisa, te odihnești. Până atunci, la muncă!
Am plecat fără să replic. În noaptea aia n-am mai dormit. Am stat pe hol, legănând căruciorul, gândindu-mă cum să-mi învăț fratele minte.
Dimineață, i-am scris din nou Larisei: Trebuie să ne vedem. Azi, cât nu e el acasă. Te rog.
A acceptat. Ne-am întâlnit la un parc mic din apropiere. Larisa arăta istovită, trasă la față, ochii încercănați. S-a apropiat de cărucior și și-a privit băiețelul minute întregi, tremurând.
Ce mare s-a făcut, a șoptit.
Nici nu te recunoaște, Larisa, am spus blând.
A oftat și și-a acoperit fața cu palmele.
Nu-s o nenorocită, Mădălina. Poate undeva, înăuntru, îl iubesc, dar gândul că aș sta în pat cu Ilie, cu un om care m-a trădat atât de urât… mă sufocă.
Și dacă n-ai sta cu Ilie? am întrebat.
S-a uitat la mine mirată.
El crede că ești în lanțul lui. Dar nu e tată, Larisa. Pentru el copilul e doar o bifă, nu un suflet de crescut.
Și tu ce-mi propui?
Pleci în delegație, stai liniștită. Eu rămân încă trei săptămâni aici. În timpul ăsta punem totul la punct divorțul, custodia. Ieși din relația asta fără frică. Închiriezi un apartament, mă mut la tine, te ajut cu Daniel până te pui pe picioare. Deja am găsit câteva proiecte online. O să fie bine. Fără el.
Larisa nu credea.
O să-i fii împotrivă fratelui tău?
Ilie rămâne fratele meu, dar nu pot fi complice la așa ceva. El crede că-l ajut doar fiindcă n-am altă opțiune. Se înșală.
Dar dacă nu vrea să dea copilul? Va fi scandal…
Va, dar am un atu. A recunoscut că a înlocuit pastilele, chiar în fața mea. Dacă vine vorba la tribunal, declar tot. Va ceda repede – n-are răbdare nici să-i schimbe scutecul.
Am văzut pentru prima dată o umbră de zâmbet pe chipul Larisei.
Ai crescut mare, Mădălina.
N-am avut de ales. Ești de acord?
Da. Mulțumesc… din suflet.
Cele trei săptămâni au trecut repede. Ilie era tot mai morocănos, simțea că nu mă mai poate controla.
Când revine Larisa? m-a întrebat într-o seară.
Mâine, am spus răspicat, strângându-l pe Daniel la piept.
În sfârșit! Mergem și noi la un restaurant ca lumea. M-am săturat de pastele astea. Trebuie să-i iau un cadou, să nu mai comenteze. Poate un inel… Femeile asta vor, nu?
M-am uitat la el cu lehamite.
Chiar crezi că un inel repară tot?
S-a apropiat încercând să mă bată pe umăr, dar m-am ferit.
Gata cu teatrul, totul o să se aranjeze. Femeile uită repede, urlă puțin și gata. Important e că avem fiu, neamul merge mai departe.
N-am mai zis nimic.
***
A doua zi de dimineață, Larisa a venit când el era la muncă. N-a urcat, aștepta la mașină. Am coborât de trei ori cu toate bagajele și cu Daniel dormind. Când am terminat, m-am întors în apartament să las cheile pe masă, la locul unde uitase Ilie pieptănul. Am lăsat și un bilet:
Ilie, am plecat. Nu o căuta pe Larisa, va lua legătura cu tine prin avocat. Daniel e cu ea. Eu la fel. Ți-ai dorit familie, dar ai uitat că asta înseamnă încredere, nu manipulare. Ai paste în frigider. De-acum te descurci singur.
Am plecat.
Larisa a închiriat o garsonieră mică, dar luminoasă, în celălalt capăt al orașului. Primele zile au fost grele Daniel era agitat, Larisa plângea des, telefonul meu suna de 20 de ori pe zi. Ilie urla, amenința, ne înjura, spunea că o să ne lase lipsite de bani, că va lua copilul.
Dar am rămas pe poziții.
Ilie s-a potolit, apoi s-a făcut nevăzut.
Divorțul s-a terminat la tribunal. Ilie n-a spus niciun cuvânt despre custodie. N-a vrut băiatul, nu l-a invitat nici la vizite. A preferat să plătească alocația și să-și caute altceva de controlat în viață. Nu familia.
Am înțeles într-un final: uneori, tot ce poți face pentru cineva drag e să-l iei de mână și să ieși, indiferent cât de tare se trântește ușa după tine.
