Am două copii, dar doar una o iubesc. Întotdeauna am simțit că părinții mei, Vasile și Maria,i preferă pe Doina, sora mea, în defavoarea mea. Au confirmat totul când i-au luat pe Doina și pe cei doi copilași ai ei în casa lor din București și m-au obligat să mă mut imediat, susținând că cu munca ta de la distanță poți să-ți iei singur un apartament.
Când Doina studia la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, părinții ei o însoțeau ca pe o fetiță, se ocupau de toate drumurile la decanat, o sprijineau la ședințe și acum veghează la micuții ei. Eu niciodată nu am primit acest fel de ajutor, iar acum îmi cer să părăsesc acoperișul pe care lam construit cu trudă.
Vasile îmi spune că, fiind bărbat, ar trebui să mă descurc singur, dar, dintrun motiv necunoscut, soțul Doinei, Ion, nu reușește să susțină familia, deși e cu câțiva ani mai mare decât mine.
În timpul certului legat de mutare am avut prostul să pretind că am la fel de mult drept la locuință ca și sora mea și că și eu merit o parte din ea. Atunci Maria a strigat că încă locuiește cu Vasile în aceeași casă, că sunt un porc pentru că am adus vorba de împărțirea bunurilor, iar Doina a răspuns că încerc să o dau pe ea și pe copilașii ei afară din apartament.
Din punct de vedere juridic nu văd nicio cale de rezolvare sunt convins că Vasile și Maria vor scrie repede un testament și mă vor exclude.
E cu adevărat posibil ca o familie să se destrame din cauza unui apartament? Sunt și eu copilul lor, totuși mă tratează ca pe un străin. Mă întreb dacă, în sfârșit, are rost să am două copii când mă simt atât de inutil.







