Îmi era vremea să plec de mult!

Îmi amintesc că, acum mulţi ani, Anca stătea în apa răcoroasă a căzii și nu găsea puterea să iasă. Mi-a trebuit să plec de mult timp, îşi repezea de nenumărate ori, parcă se scuzea de sine sau încerca să convingă pe altcineva. Auzea că telefonul recepţionase câteva mesaje, dar nu voia să le deschidă, ştiind că acolo îşi va vedea adevărul.

Povestea ei cu Ion a fost mereu un fel de roată care se învârte în sens invers. S-au întâlnit la festivalul Electric Castle, unde Anca la invitat pe Ion să petreacă noaptea la ea, fără să ştie că nu va mai dori să se mai vadă. A doua zi, când la găsit în faţa blocului, cu un buchet de margarete în mână, a realizat că nu se mai poate despărţi de el.

Anca a plecat un an în Germania pentru un stagiu, iar Ion a aşteptat acasă, scriindui scrisori lungi. Când a revenit, zborul a întârziat cu cinci ore. Ion a întâmpinat-o în aeroport, albă de emoție şi obosit, fără să ştie ce sa întâmplat şi temânduse pentru ea. Încă ţinea buchetul de margarete, iar Anca a înţeles că îşi doreşte copii alături de el.

După ce a revenit din concediu şase luni după naşterea primei lor fiice, Ion stătea cu micuţa în braţe, căci nu găsise încă un loc de muncă. Telefonul îi zumzta la fiecare jumătate de oră, întrebând de unde vine totul şi când va reveni acasă. La birou colegii se mirau: Cum poate un bărbat să stea cu un copil?. Anca nu se miră; după şcoală, cu fetiţa în braţe, pregătea masa, spăla, ştergea şi curăţa, iar noaptea lucra încă.

Împrumuta bani pentru a cumpăra bicicletă fiicei, pentru a repara acoperişul casei de la sat, dăruită la nuntă, pentru a achita creditul la maşina cumpărată ca să poată Ion să facă taximetrist până săşi găsească un loc fix. Anca era cercetător junior, cu un salariu mic de câteva mii de lei, şi nu reuşea să ridice ceva mai mult poate nu avea talentul, poate pur şi simplu nu avea timp.

Anii au trecut, a născut al doilea copil şi sa întors la muncă la şase luni, lăsândul pe băiat la mamă. Ion găsise, în cele din urmă, un job modest: ducea copiii la grădiniţă, lucra ocazional, împrumta bani pentru un costum de iarnă nou pentru fiul lor, pentru taxa la bazin pentru fiică, fierbea supă şi schimba apa în vasele cu margarete.

Ion lucra din când în când, privea la televizor sau, mai des, bea. În anul al nouălea al căsniciei, a fost internat cu apendicita; doctorul ia sugerat cu blândeţe să fie internat întro clinică pentru tratament. Se părea că în sângele lui era mai mult alcool decât hemoglobină.

Anca repeta de sute de ori în drum spre casă fraze ca Trebuie să locuim despărţi şi Hai să ne desfacem. Îi deveniseră neplăcut chipul lui, mirosul, atingerea. Acoperişul casei de la sat sa dărâmat din nou, dar nu mai voia să-l repare. Nu mai mergeau la sat. Margarele se ofilişau repede, pentru că nu mai schimba apa.

A început să se îndrăgostească de altcineva şi să-i fie infidelă soţului. Nu avea ce să-l învinuie pe Ion îl privea cu aceiaşi ochi ca în aeroport, ca şi cum ar fi temut că nu se va întoarce niciodată. Dar ea dorea alte priviri. Se spunea că nu e nimic, dar în realitate ştia că trebuie să plece. Nu de la amant, care era şi el căsătorit.

Întro zi, sa surprins gândinduse la câţi ani ar mai rămâne până să fie eliberată dacă ar comite o crimă. A fost ultima picătură. A strâns copiii, bagajele şi a plecat la mama ei. Ion plângea continuu, strigând nu pleca. Anca stătea tăcută, plângând şi ea, dar pentru prima dată se simţea uşoară.

Ridicânduse în sfârşit din apa rece, a îmbrăcat halatul de baie și a scos telefonul din buzunar. Timpul nu va aştepta; a decis să deschidă mesajele. După zece te iubesc, reveneşte, sună-mă şi nu pleca, Ion a scris: Atunci eu plec. Acela a fost ultimul mesaj.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

3 × one =

Îmi era vremea să plec de mult!
Soțul meu se gândește doar la el însuși: mănâncă tot ce găsește, fără să lase nimic nici măcar pentru copilul nostru – Adam, unde au dispărut bananele? – îl întreb pe soț. – Le-am mâncat, pentru că aveam poftă. – Nu puteai să lași măcar una pentru gustarea băiatului? – Doar nu e un capăt de lume. Parcă n-ar mai fi banane la magazin. – Atunci du-te și cumpără câteva. – Am meci la fotbal. Cum să mă duc? Așa e mereu la noi în familie: brânza de vaci, biscuiții, merele… Sunt nevoită să ascund mâncarea, pentru că altfel fiul nostru ar rămâne flămând cu un asemenea tată. Suntem căsătoriți de cinci ani. Băiețelul nostru împlinește în curând doi ani. Avem un credit ipotecar și știm amândoi că banii sunt numărați. Soțul meu se crede marele susținător al familiei pentru că ne-a adus un apartament. De fapt, și-a vândut garsoniera ca să pună avansul, iar părinții mei au ajutat și ei mult. Mama crede că Adam e un egoist în toată regula. Sincer, îi dau dreptate. Într-o zi ne pregăteam de ziua de naștere. Eu găteam pentru invitați, iar el nu făcea decât să dea târcoale prin bucătărie și să golească platourile. Cel mai rău a fost cu tortul. L-am lăsat pe balcon din lipsă de spațiu în frigider. Când l-am adus înapoi ca să-l tai, am văzut că lipsea ditamai bucata de blat cu ciocolată decorată. Vă imaginați rușinea? Așa se întâmplă mereu. Da, el aduce bani în casă, dar cred că se poate organiza totul cu puțină grijă pentru ceilalți. Are o singură replică: „Cumpărăm, nu-ți fă griji!” Ok, cu mine treacă-meargă, dar cum poți să nu-ți pese de propriul copil? Mai ales când banii sunt puțini și trebuie să împărțim totul cu cap. O săptămână ne ajunge mâncarea destinată pentru o lună întreagă. – Dar de ce te iei de el? Omul muncește, lasă-l să mănânce. Adu bani, gătește mai mult – îi ține partea soacra. Interesant este că, oricât aș găti, tot nu se satură. Mănâncă tot! Nu pot să cumpăr mai mult, că avem credit, copil de crescut, haine și alte cheltuieli. Până la urmă i-am spus: mai faci o dată așa, divorțăm! Împărțim apartamentul și fiecare își vede de viața lui. S-a supărat și s-a plâns la mama lui. Soacra nici nu mai vrea să-mi vorbească. Dar eu tot cred că am dreptate. Tu ce părere ai?