Nu te îngrijora, dragă!

Îmi amintesc cu băgare de seamă vremurile de odinioară, când trăiam în satul Valea Frumoasă, la poalele Munților Bârlad, alături de soțul meu, Vasile. Viața noastră era cum a fost întotdeauna în sfântul pământ, iar eu nu mam sfii să le spun vecinilor ce ne era de cap. În sat, toată lumea știa totul despre toți.

Vasilico, trebuie să ocroteşti familia cu orice preţ, îmi spunea mama când am pornit să mă căsătoresc cu prietenul din sat, Nicu, cu care creșteam din copilărie.

Nicu nu îşi imaginase că, în loc de Vasilica, sar putea să apară o altă fată. Pentru el, Vasilica era singura lumină din fereastră; o ocrotea, mergea cu ea la şcoală şi înapoi, iar pe măsură ce înaintau în vârstă prietenia lor sa transformat în dragoste.

Uite, vin doi rândunele, chicoteau bătrânelor din colț, căci erau de la sine înşişi, ținânduse de mână din copilărie.

Părinţii noştri ne învăţaseră să trăim în pace cu oamenii, să dăruim ajutor, să credem în bine şi să nu comitem nedreptăţi.

Fille, Domnul îţi va da răsplată dacă nu-i răneşti pe alţii, dacă nu le încalcă drepturile; El vede totul, mă îndemna mama, iar eu îi credeam cu toată inima, căci altă voce numi părea de încredere.

Vasile era un soț bun. Îşi asuma toate greutăţile gospodăriei, nu îi permitea să ridic greutăţi. Dimineaţa, plecând la muncă, mă avertiza:

Vasilică, ai grijă să nu ridici lucruri grele; şi tu munceşti, eşti obosită; eu voi veni şi voi face tot cemi stă în putință.

Când zâmbind mil spuneam:

Vom avea un copilaş, Vasile rămânea cu gura căscată de fericire şi mă strângea în braţe, sărutândumă cu drag.

Acum trebuie să te păzeşti de două ori, nu mai eşti singură, îmi spunea el.

Bine, Vasile, nu mai ştiu de ce eşti așa îngrijorat; nu sunt prima, nici ultima femeie însărcinată; totul va trece bine, îi răspundeam.

Aşteptam cu nerăbdare venirea pe lume a fiului nostru, Grigore. Când sa născut, bucuria ne umplu casele; Vasile îl iubea cu patos și îl ducea în sat la fiecare târg, la pescuit, la adunarea ciupercilor. Pătrundeau împreună prin păduri, iar eu am născut şi o fetiţă, Maria.

Patru ani mai târziu sa născut al treilea fiu, Simeon. Aşa se desfășura viaţa în Valea Frumoasă: creșteam copiii, muncam pământul, aveam bucurii şi necazuri. Simei era cel agitat; şcolarii-l tot plângeau pentru farsele lui. Îi aducea în clasă mereu animale: o pisică, un corb, apoi o şoarece, un arici, un cuib de rândunică cu un cocoș rănit, chiar și un arici care zgomotea nopţi întregi. Întro zi Vasile la trimis să dea animalul înapoi în pădure, să nu mai trezească satul.

Trecu timpul. Grigore a intrat în serviciul militar, sa căsătorit cu Alina din satul vecin și, după ce au locuit la părinţii lui, au clădit o casă lângă bătrânul lor. Maria a terminat şcoala de clasa a IXa, sa căsătorit şi sa mutat cu soțul ei în alt judeţ.

Un voios dimineaţă Vasile nu sa mai trezit. Credeam că doar a dormit prea mult, lam trezit, dar ochii lui nu se deschideau. Am strigat:

Simei, du-te repede la medic, să aducă ajutor!, am chemat pe al treilea fiu, ce locuia încă cu noi.

Medicul, doamna Anca, a sunat la ambulanţă. Vasile murise. Eu, Vasilică, am pierdut tot ce era drag mie la doar cincizeci de ani.

După înmormântare, cu greu am reuşit să mă adun din nou. Simei a rămas cu mine, dar drumul lui era încă plin de întuneric: băuturi, petreceri, fără niciun rost. Vecinii îmi ziceau:

Ce familie bună a avut Vasilica, cu un soţ harnic şi copii mari, dar cel mic în familie nu e lipsă niciun prost!

Simei nu voia să munci, trăia pe seama mea, aducând acasă pe Tania, o fată la fel de rătăcită ca el. Băutura era la fiecare masă, iar gospodarirea era tot pe umerii mei. În cele din urmă, am despărţit de el, căci nu mai puteam să-l ţin lângă mine.

Câte opt ani au trecut de la dispariţia lui Vasile, când vecina Raluca a primit vizita Alenei din satul Bălăşeni. Raluca, deşi mult mai tânără, mă chema la ea ca pe o prietenă veche.

Vasilică, vino la mine, am o discuţie importantă, mispune Raluca.

Doamne, Raluca, ce fel de discuţie?, am răspuns.

Alena, o femeie de la oraş, cu copii și un fost soţ, îmi povestea că tatăl ei, Igor, este văduv, nu bea, nu fumează, e om bun, şi că ar vrea să-i găsească o soţie. Ea locuieşte la oraş, dar nu poate să vină des la sat. Propunea să locuim împreună, căci nu avea alte căi să nu rămână singură.

Nu mam gândit să mai trăiesc cu un bărbat la această vârstă, mă miram, căci deja eram cuprinsă de anii grei.

Totuşi, am acceptat să mă mut la Igor, căci Simei nu mai era o împovărare, iar Alena a convenit cu mine la condiţiile pe care leam impus. Grigore a transportat cu grijă bunurile mele la Bălăşeni, iar eu lam întâlnit pe Igor, un om cu casă spațioasă, cu porci, găini și o capră pe care am adus-o cu mine. Casa lui era mult mai mare decât a mea.

Simei a adus acasă o altă femeie, la fel de rătăcită ca el, şi eu mă îngrijoram că nu se va strica totul. Îi ziceam:

Să nu ardeţi casa, Grigore, veghează pe fratele tău, căci nu vrea să rămână singur.

În fiecare vară, ne veneau nepoţii din oraş: fiii Alenei, iar ea însăşi venea uneori, iar eu îi ofeream pâine şi mere. Părinţii Alenei mau respectat.

Au trecut zece ani. Igor sa îmbătrânit, stătea adesea în pat. Eu îi dădeam ceai din plante, îi administram medicamente. Întruna din momentele sale, spuse:

Vasilică, dacă se va întâmpla să plec înaintea ta, nu te întrista. Rămâi în casa asta, trăieşte-ţi zilele în linişte, căci mutările târzii e o povară grea. Nu te întrista, dragă.

Bine, Igor, nu e uşor să vorbim așa, răspundam, şi eu nu eram deloc de sănătate.

Întro zi, Alena a venit cu un nou soţ, cu un chip străin. Sa purtat ciudat.

Tată, o să-l ducem pe Igor în oraş. Acolo vei fi sub grija mea, a spus ea.

Doamne, Alena, nu găsim pe nimeni să-l îngrijească, el e totul pentru mine, am răspuns cu glas temblat.

Nimeni nu te va întreba, vei merge cu noi, a replicat tânăra.

Igor a plecat cu lacrimi în ochi, eu lam urmărit până la autobuz. O săptămână mai târziu Alena a revenit şi a zis:

Strânge-ţi lucrurile şi pleacă; noi vom vinde casa. Nu mă întreba dacă am promis ceva, am schimbat planurile. Ai o săptămână să părăseşti casa, apoi nevom întoarce cu altă vizită.

După ce am mutat toate lucrurile şi am reparat curtea, Alena a plecat din nou. În ziua în care Grigore urma să mă dea la casa ei, a venit cu vestea:

Părintele a murit, nu ia plăcut viaţa de oraș, a spus, mulţumesc că nu a trebuit să-l îngrop la mine.

De ce nu lai dus la cimitirul din sat, lângă mama mea?, am întrebat, cu inima apăsată.

Nu contează unde zace un mort, a răspuns zâmbind.

Grigore sa dus să mă ducă la casa ei. Simei, în sfârşit, a renunţat la băutură, a găsit un job şi sa căsătorit cu Viera, o femeie harnică ce lucra la poştă. Împreună au refăcut gospodăria, au pus flori în curte, au cultivat grădină. Viera ma întâmpină cu glas blând:

Bună, Vasilică, aţi venit la noi. Am pregătit o masă, Grigore spune că vă va aduce astăzi prânzul.

Mă bucuram că fiul meu se schimbase, curat şi ordonat. Ei trăiau bine, Viera îl numea pe mine mama cu respect. Eu, bătrâna, simteam că îmbătrânesc, dar eram fericită că nevastălăcarea nu mă va părăsi.

Viera se ocupa de toate: gătit, spălat, căutat în grădină, iar Simei, acum bărbat serios, o ajuta la fiecare treabă. Nu miam imaginat că un om atât de neştiutor va deveni stăpânul casei. Tot ce-mi doream era să văd copiii fericiţi, iar cu Viera la alături, viata mea se umplea de linişte. În cele din urmă, Viera a născut o fetiţă, Ana, iar eu nu am mai trebuit să mă îngrijor de ninia ei; a murit când avea doar un an, dar cu sufletul liniştit, căci a crescut în dragoste. Simei a devenit adevărat bărbat, cu ochii strălucind de fericire. Ce mai poate să-ţi dorească o mamă? Să aibă copii fericiţi şi o casă plină de căldură.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

1 × four =

Nu te îngrijora, dragă!
ÖRÖK SZERELMES Felesége temetésén Feri egy könnycseppet sem hullajtott. – Na látod, mondtam én, hogy sosem szerette Zinikét – súgta oda Tóni a szomszédasszonyának, Terkának. – Hallgass már, most már mindegy – válaszolta Terka. – A gyerekek félárvák maradtak egy ilyen apa mellett. – Majd meglátod, biztos, hogy Katira hajt – bizonygatta Tóni Terkának. – Ugyan már Katira? Miért pont rá? Klári az igazi szerelme! Vagy csak elfelejtetted, mennyit csatangoltak együtt a réten meg a csűrben? Kati nem fog vele szóba állni. Családja van, el is felejtette már Feri bácsit. – Ugyan honnan tudod? – Hát hogyne tudnám. Katának ott van a férje, János, az egész TSZ-ben őt emlegetik, minek neki Feri meg a két gyereke. Okos asszony az. Bezzeg Klári ott sínylődik a Mihállyal. Ők ketten még biztosan összemelegednek – bizonygatta Terkát Tóni. Zinikét eltemették. A gyerekek szorosan fogták egymás kezét. Misi és Panni éppen csak nyolc évesek voltak. Zina szerelmesen ment Ferihez, de hogy viszontszerette-e Feri, azt ő sem tudta, a falu sem. Mondják, azért vette el Zinit, mert várandós lett, nem volt más választás. Klári tényleg hét hónaposan született, nem sokat élt, utána sokáig nem lehetett gyermekük. Feri mindig komor volt, szótlannak ismerték a faluban. Ráragadt a „Csöndes” becenév. Szűkszavú ember volt, a gyengédség is messze állt tőle – ezt csak Zini tudta igazán. Isten azonban végül mégis megkegyelmezett neki. Mennyit imádkozott ez a szerencsétlen asszony… csak ő tudta igazán. Az ég végül két gyermeket adott egyszerre. Panni és Misi ikrek. Misi anyjára ütött, gyengéd és melegszívű, míg Panni inkább az apjára. Ritkán szól, magába zárkózott, nehéz kiismerni, mit gondol. Az apjával jobban kijött, mert hasonló a természetük. Gyakran, mikor Feri valamit barkácsolt, Panni körülötte sündörgött, az apa pedig mesélt, tanítgatta az életre. Misi inkább az anyja körül segített: hol felmosott, hol vizet cipelt, bár kicsike volt, mégis hasznos. Zina nagyon szerette gyermekeit, de Pannit nehezebben értette, Misit pedig a szíve alatt hordta. Amikor Zina elbúcsúzott, azt mondta Misinek: – Fiam, én már nem sokáig vagyok. Te maradsz a főnök. Vigyázz a nővéredre! Te vagy a fiú, kötelességed segíteni, őt védeni. – És apu? – kérdezte Misi. – Hogy érted? – Apuka is vigyáz ránk? – Nem tudom fiam, majd meglátjuk. – Akkor inkább ne halj meg… Mi lesz velünk nélküled? – sírta el magát Misi. – Édes fiam, ha rajtam múlna… – sóhajtotta Zina, de reggelre elment. Feri a felesége mellett ült, fogta a kezét: egy szó, egy könnycsepp sem. Mélyen megrogyva, megöregedve, feketébe borult. Az élet lassan visszatért a magához. Panni próbált házkörül segíteni, főzni, takarítani, de még kicsi volt. Feri húga, Natália, sokat besegített, tanítgatta is Pannikát mindenféle házimunkára. – Natália néni – kérdezte egyszer Panni –, apuka most újra megnősül, ugye? – Nem tudom kislányom, apátok el nem mondja a gondolatait – felelte Natália. Neki is volt családja, rendes emberek. – Ha mégis, elvinne minket magához? – faggatta Panni. – Ne butáskodj. Apád szeret benneteket és soha nem hagyja, hogy bántsanak titeket – biztosította Natália. A faluban közben már pletykáltak: Feri régi szerelme, Klári miatt újból fellángolt a tűz. – Ez a Klári is megbolondult, Ferihez hajt, a saját családját is elfelejti – csámcsogott Terka. – Buta nő az a Klári – bólogattak a többiek a bolt előtt. – Na hagyjátok már abba, eleget pletykáltok! – szólt rájuk a tsz-elnök, Maxim Lajos bácsi. – Sosem tudhatjátok, mi van mások magánéletében – emelte fel a szavát Feri védelmében. Valóban, Klárival valaha nagy szerelem volt köztük, regényt lehetne írni róla! De Feri elkerült a faluból, más megyébe vetette a sors segíteni a gabonavetésben. Két hónapot is ott töltött. Klári eközben Mihályhoz csapódott. Mikor Feri hazatért és megtudta, mi történt, Mihályt rendesen helyretette, Kláritól pedig eltávolodott. Klári végül hozzáment Mihályhoz, aki sokat csavargott, ivott, Klári pedig sírt, hogy nem tudta megtartani. Feri bezzeg sosem ivott, munkájában mindig helytállt, noha szűkszavú volt. Aztán vették észre a falubeliek, hogy Feri Zinikéhez húz. Zina ragyogni kezdett mellette, öröm volt ránézni. – Na, látjátok, mit tesz a szerelem! – mondogatták. Zina régóta szerelmes volt Feribe, de nem merte neki mondani, Klári mellett úgysem volt esélye. De ki gondolta volna, így hozza az élet… Találkozgattak, sétáltak, majd meglett az esküvő a tanácsházán. Szerény lagzi, Ferinek csak Natália maradt – Zina oldalán az idős anyja. Már szóltak is, kitől van a gyermek, de szó nélkül tűrték. Zinát mindenki sajnálta a faluban, főleg mikor Ferihez ment. – Jaj, mi lesz ebből, úgysem szereti, szenvedni fog élete végéig – sóhajtozott Ilonka néni. Furcsa mód, Feri hűséges maradt. A falubeliek is belátták, még ha eleinte kétkedtek is. Tizenöt évig éltek együtt, komolyabb veszekedés nélkül. Mígnem Zina súlyos beteg lett: gyógyíthatatlan. Egy nap Feri hazafelé ment a munkából. – Feri, ugorjak be hozzátok egy kicsit, sütöttem a gyerekeknek néhány pogácsát – érte utol Klári a falu végén. – Köszönöm Klári, Natália tegnap is sütött nekünk. – Én is csak szeretetből hoztam… – A húgom is szeretetből – felelte Feri. – Feri, találkozzunk este a malomnál! – Minek? – Hát elfelejtetted már a régit? – kérdezte csodálkozva Klári. – Ami elmúlt, elmúlt. A gyerekeimet szeretem. Zinikét szerettem. – De már nem hozhatod vissza – mondta Klári halkan. – A szerelem nem hal meg – válaszolta Feri. – Te nem is szeretted igazán, csak miattam vetted el! – Menj haza, Klári – mondta Feri csendesen, majd hazasietett, ahol a gyerekei várták. Klári egyedül maradt az esti utcán. Évek teltek el. A gyerekek megnőttek. Natália néni továbbra is látogatta unokahúgait, de pontosan tudta: a testvére örök szerelmes. – Panni, hallottam, hogy Gréti Varga fiával, Gergővel jársz – mondta egyszer tőszavakat szólva. – Igen, és? – kérdezte Panni, aki már nagy lány volt. „Micsoda szépség lett belőle” – gondolta magában Natália. – Csak úgy kérdeztem. Vigyázz magadra! – Miért? – Tudod te azt, már nagy vagy – felelte a nagynéni. – Natália néni, én úgy szeretem, hogy az egész életemre… – Most úgy hiszed, hogy örökre… – Biztos vagyok benne! – Te talán igen. És Gergő? – Ha ő elhagyna, soha többet senkit nem tudnék szeretni! – Na, ebben egyetértünk – bólintott Natália. Este Misi és Panni várták apjukat. – Valamiért késik a papa – jegyezte meg Misi. – Ma péntek van. – Na és? – Pénteken, szerdán és hétvégén mindig kimegy anyához a temetőbe. – Honnan tudod? – Misi, te nem ismered az apádat a lelkével együtt… Óvatosan jártak ki a temetőhöz, Panni az eldugott ösvényen vezette Misit. – Nézd csak – mutatott az apjára. Misi hallgatta, mit mond Feri. – Látod, Zina, így állunk. Hamarosan férjhez megy a Panni. Összekapartam a hozományát, Natália is segített. Megvagyunk valahogy… Bocsáss meg, Zinikém, hogy életemben oly kevés gyengéd szót mondtam! A szívemben viszont mind a tied volt… Én szavakkal nem tudok, csak a szívemmel… – hallatszott Feri rekedt hangja, aztán lassan a temető kapuja felé indult. Panni a testvérére nézett, Misi szemében könnyek csillogtak.