Îmi amintesc cu băgare de seamă vremurile de odinioară, când trăiam în satul Valea Frumoasă, la poalele Munților Bârlad, alături de soțul meu, Vasile. Viața noastră era cum a fost întotdeauna în sfântul pământ, iar eu nu mam sfii să le spun vecinilor ce ne era de cap. În sat, toată lumea știa totul despre toți.
Vasilico, trebuie să ocroteşti familia cu orice preţ, îmi spunea mama când am pornit să mă căsătoresc cu prietenul din sat, Nicu, cu care creșteam din copilărie.
Nicu nu îşi imaginase că, în loc de Vasilica, sar putea să apară o altă fată. Pentru el, Vasilica era singura lumină din fereastră; o ocrotea, mergea cu ea la şcoală şi înapoi, iar pe măsură ce înaintau în vârstă prietenia lor sa transformat în dragoste.
Uite, vin doi rândunele, chicoteau bătrânelor din colț, căci erau de la sine înşişi, ținânduse de mână din copilărie.
Părinţii noştri ne învăţaseră să trăim în pace cu oamenii, să dăruim ajutor, să credem în bine şi să nu comitem nedreptăţi.
Fille, Domnul îţi va da răsplată dacă nu-i răneşti pe alţii, dacă nu le încalcă drepturile; El vede totul, mă îndemna mama, iar eu îi credeam cu toată inima, căci altă voce numi părea de încredere.
Vasile era un soț bun. Îşi asuma toate greutăţile gospodăriei, nu îi permitea să ridic greutăţi. Dimineaţa, plecând la muncă, mă avertiza:
Vasilică, ai grijă să nu ridici lucruri grele; şi tu munceşti, eşti obosită; eu voi veni şi voi face tot cemi stă în putință.
Când zâmbind mil spuneam:
Vom avea un copilaş, Vasile rămânea cu gura căscată de fericire şi mă strângea în braţe, sărutândumă cu drag.
Acum trebuie să te păzeşti de două ori, nu mai eşti singură, îmi spunea el.
Bine, Vasile, nu mai ştiu de ce eşti așa îngrijorat; nu sunt prima, nici ultima femeie însărcinată; totul va trece bine, îi răspundeam.
Aşteptam cu nerăbdare venirea pe lume a fiului nostru, Grigore. Când sa născut, bucuria ne umplu casele; Vasile îl iubea cu patos și îl ducea în sat la fiecare târg, la pescuit, la adunarea ciupercilor. Pătrundeau împreună prin păduri, iar eu am născut şi o fetiţă, Maria.
Patru ani mai târziu sa născut al treilea fiu, Simeon. Aşa se desfășura viaţa în Valea Frumoasă: creșteam copiii, muncam pământul, aveam bucurii şi necazuri. Simei era cel agitat; şcolarii-l tot plângeau pentru farsele lui. Îi aducea în clasă mereu animale: o pisică, un corb, apoi o şoarece, un arici, un cuib de rândunică cu un cocoș rănit, chiar și un arici care zgomotea nopţi întregi. Întro zi Vasile la trimis să dea animalul înapoi în pădure, să nu mai trezească satul.
Trecu timpul. Grigore a intrat în serviciul militar, sa căsătorit cu Alina din satul vecin și, după ce au locuit la părinţii lui, au clădit o casă lângă bătrânul lor. Maria a terminat şcoala de clasa a IXa, sa căsătorit şi sa mutat cu soțul ei în alt judeţ.
Un voios dimineaţă Vasile nu sa mai trezit. Credeam că doar a dormit prea mult, lam trezit, dar ochii lui nu se deschideau. Am strigat:
Simei, du-te repede la medic, să aducă ajutor!, am chemat pe al treilea fiu, ce locuia încă cu noi.
Medicul, doamna Anca, a sunat la ambulanţă. Vasile murise. Eu, Vasilică, am pierdut tot ce era drag mie la doar cincizeci de ani.
După înmormântare, cu greu am reuşit să mă adun din nou. Simei a rămas cu mine, dar drumul lui era încă plin de întuneric: băuturi, petreceri, fără niciun rost. Vecinii îmi ziceau:
Ce familie bună a avut Vasilica, cu un soţ harnic şi copii mari, dar cel mic în familie nu e lipsă niciun prost!
Simei nu voia să munci, trăia pe seama mea, aducând acasă pe Tania, o fată la fel de rătăcită ca el. Băutura era la fiecare masă, iar gospodarirea era tot pe umerii mei. În cele din urmă, am despărţit de el, căci nu mai puteam să-l ţin lângă mine.
Câte opt ani au trecut de la dispariţia lui Vasile, când vecina Raluca a primit vizita Alenei din satul Bălăşeni. Raluca, deşi mult mai tânără, mă chema la ea ca pe o prietenă veche.
Vasilică, vino la mine, am o discuţie importantă, mispune Raluca.
Doamne, Raluca, ce fel de discuţie?, am răspuns.
Alena, o femeie de la oraş, cu copii și un fost soţ, îmi povestea că tatăl ei, Igor, este văduv, nu bea, nu fumează, e om bun, şi că ar vrea să-i găsească o soţie. Ea locuieşte la oraş, dar nu poate să vină des la sat. Propunea să locuim împreună, căci nu avea alte căi să nu rămână singură.
Nu mam gândit să mai trăiesc cu un bărbat la această vârstă, mă miram, căci deja eram cuprinsă de anii grei.
Totuşi, am acceptat să mă mut la Igor, căci Simei nu mai era o împovărare, iar Alena a convenit cu mine la condiţiile pe care leam impus. Grigore a transportat cu grijă bunurile mele la Bălăşeni, iar eu lam întâlnit pe Igor, un om cu casă spațioasă, cu porci, găini și o capră pe care am adus-o cu mine. Casa lui era mult mai mare decât a mea.
Simei a adus acasă o altă femeie, la fel de rătăcită ca el, şi eu mă îngrijoram că nu se va strica totul. Îi ziceam:
Să nu ardeţi casa, Grigore, veghează pe fratele tău, căci nu vrea să rămână singur.
În fiecare vară, ne veneau nepoţii din oraş: fiii Alenei, iar ea însăşi venea uneori, iar eu îi ofeream pâine şi mere. Părinţii Alenei mau respectat.
Au trecut zece ani. Igor sa îmbătrânit, stătea adesea în pat. Eu îi dădeam ceai din plante, îi administram medicamente. Întruna din momentele sale, spuse:
Vasilică, dacă se va întâmpla să plec înaintea ta, nu te întrista. Rămâi în casa asta, trăieşte-ţi zilele în linişte, căci mutările târzii e o povară grea. Nu te întrista, dragă.
Bine, Igor, nu e uşor să vorbim așa, răspundam, şi eu nu eram deloc de sănătate.
Întro zi, Alena a venit cu un nou soţ, cu un chip străin. Sa purtat ciudat.
Tată, o să-l ducem pe Igor în oraş. Acolo vei fi sub grija mea, a spus ea.
Doamne, Alena, nu găsim pe nimeni să-l îngrijească, el e totul pentru mine, am răspuns cu glas temblat.
Nimeni nu te va întreba, vei merge cu noi, a replicat tânăra.
Igor a plecat cu lacrimi în ochi, eu lam urmărit până la autobuz. O săptămână mai târziu Alena a revenit şi a zis:
Strânge-ţi lucrurile şi pleacă; noi vom vinde casa. Nu mă întreba dacă am promis ceva, am schimbat planurile. Ai o săptămână să părăseşti casa, apoi nevom întoarce cu altă vizită.
După ce am mutat toate lucrurile şi am reparat curtea, Alena a plecat din nou. În ziua în care Grigore urma să mă dea la casa ei, a venit cu vestea:
Părintele a murit, nu ia plăcut viaţa de oraș, a spus, mulţumesc că nu a trebuit să-l îngrop la mine.
De ce nu lai dus la cimitirul din sat, lângă mama mea?, am întrebat, cu inima apăsată.
Nu contează unde zace un mort, a răspuns zâmbind.
Grigore sa dus să mă ducă la casa ei. Simei, în sfârşit, a renunţat la băutură, a găsit un job şi sa căsătorit cu Viera, o femeie harnică ce lucra la poştă. Împreună au refăcut gospodăria, au pus flori în curte, au cultivat grădină. Viera ma întâmpină cu glas blând:
Bună, Vasilică, aţi venit la noi. Am pregătit o masă, Grigore spune că vă va aduce astăzi prânzul.
Mă bucuram că fiul meu se schimbase, curat şi ordonat. Ei trăiau bine, Viera îl numea pe mine mama cu respect. Eu, bătrâna, simteam că îmbătrânesc, dar eram fericită că nevastălăcarea nu mă va părăsi.
Viera se ocupa de toate: gătit, spălat, căutat în grădină, iar Simei, acum bărbat serios, o ajuta la fiecare treabă. Nu miam imaginat că un om atât de neştiutor va deveni stăpânul casei. Tot ce-mi doream era să văd copiii fericiţi, iar cu Viera la alături, viata mea se umplea de linişte. În cele din urmă, Viera a născut o fetiţă, Ana, iar eu nu am mai trebuit să mă îngrijor de ninia ei; a murit când avea doar un an, dar cu sufletul liniştit, căci a crescut în dragoste. Simei a devenit adevărat bărbat, cu ochii strălucind de fericire. Ce mai poate să-ţi dorească o mamă? Să aibă copii fericiţi şi o casă plină de căldură.







