Îmi amintesc cu încărcătură de acele zile de demult, când micul meu Radu, de abia trei ani, încă se lupta cu masa și nuși găsea calea spre o alimentație decentă. Trebuia să-l așez în plus în bănci, iar doamnele de la grădiniță nu încetau să se plângă: Mâncarea lui e un dezastru, spuneau ele, iar fiecare prânz devenea un scandal.
Într-o săptămână, când am trebuit să plec în călătorie de serviciu la Iași, Vasile a rămas singur cu băiatul. El ia spus cu glas serios:
Să nu te îngrași la grădiniță. La noi, frigiderul e gol ca o mămăligă fără unt.
Seara, sora mea Mirela ia adus un compliment și chiar ia permis să mănânce puțin în plus la prânz. Când Vasile la luat de la grădiniță, Radu a început să întrebe:
Ce mâncăm la cină?
Nimic, ai mâncat la grădiniță, răspunde bărbatul.
Dar mie foame. Mama a făcut supă ieri.
Am terminat toată supa, oală goală în chiuvetă, a spus el.
După ce Radu și-a dat jos haina și șia spălat mâinile, a alergat la frigider:
Tata, sunt ouă!
Vrei să le gătesc?
Nu, două!
Ce ziceţi de cartofi?
O să fac! Vreau cartofi! strigă bucuros băiețelul.
Așa că, în acea seară, în loc de legume și supă, am servit cartofi prăjiți și omelette, iar Radu a mâncat cu poftă, ca un lup în blană. Întorsă acasă, însă, tensiunile au revenit, iar eu am realizat că trebuie să învăț și eu câteva lecții de la Vasile despre cum să-l fac pe Radu să se poarte cu mâncarea, poate chiar să-i cer un mic curs de psihologie de la el, în schimbul câtorva lei de calm. Aceste amintiri rămân o lecție despre cum, în vremurile de odinioară, o simplă discuție la masa din familie putea să schimbe totul.
