Chiar avem nevoie de ajutorul tău! Doar ajută-ne! îmi spuse soacra.
Ce naiba se întâmplă? gândi-mă, ieșind cu reticență de sub pătură.
Era sâmbătă. Soțul meu, Andrei, plecase la mama lui să o ajute. Nu reușea să decongeleze singură frigiderul. Mirela se întorsese foarte repede, lucru ce mă tulbură pe deasupra.
Unde ești? Hai, să venim la invitaţi! auzi în somn vocea soacrei.
Ce face ea aici? mă întrebam, ieșind din plapumă cu o reticență încăpățânată.
Se dăduse seama că nu era singura invitată. Din spatele ei ieșiseră nepoții lui Andrei. Soțul stătea tăcut, privind cu o rușine evidentă.
Trecem! porunci Mirela nepoților. Iar tu, Andrei, dă-mi o mână la mutare! Că le plătesc 10 lei pe oră! Hai să despacheteze și să bage totul în casă!
Nepoții începeau să se învârtă prin apartament. Andrei ieși pe ușă, iar Mirela mă strânse în brațe și spuse:
Hai să vorbim.
Mă trezisem dezorientată, fără să înțeleg de ce în locuința noastră apăreau nepoții lui Andrei, aparea și soacra, și cine se muta? Nu îmi prindea să-mi închipui scenariul. Mirela aprinse ibricul și mă întrebă:
Ce vrei, ceai sau cafea?
Cafea! răspund eu, surprinsă.
Soacra se purta ciudat; de obicei nu vorbea cu mine și, dacă o făcea, era cu insulte și umilințe.
Ce vrei de la mine? întreb imediat.
Dar Mirela nu a avut timp să răspundă. Un zgomot de sticlă frântă răsună. Împreună cu ea, alergam spre camera în care nepoții stăteau lângă un vas spart.
Opriți-vă imediat! Puneți televizorul, așezați-vă pe canapea și urmăriți desene! strigă Mirela. Mă înțelegeți?
Da, bunico, am înțeles! răspunsul lor a venit în șir, iar băieții s-au dus repede în altă încăpere.
Mirela a ordonat curățenia, apoi mergem în bucătărie. În acel moment se deschisese ușa de la intrare.
Unde punem patul? întrebă cineva.
Acolo replică Andrei.
Mă îndreptam spre hol să văd ce se întâmplă. Nu era niciun pat în sensul propriu al cuvântului, ci doar fragmente dintr-un pat suprapus de copii, cei ai surorii lui Andrei, aceiași care tocmai rupteseră vasul meu preferat.
Ce se întâmplă? întreb.
Nu-ți face griji! Anca a fost spitalizată pentru o lună sau două. Mama mea nu poate să se descurce cu nepoții, așa că ei rămân la noi pentru ceva timp!
În ce spital e Anca? E boala ei tratată doar în Thailanda? întreb eu.
Cum ai ști? reacționă Mirela surprinsă.
Deschid telefonul și accesez pagina de Facebook a Ancăi. Văd poze cu ea în avion, apoi cu ea pe plajă.
În spital? Eu aș sta și eu în același spital, și nu doar o dată pe an!
Vezi, Anca a lăsat copiii în urmă. S-a găsit pe cineva, și-a luat bagajele și a plecat.
De ce mă minţi? mă înfurii.
Sperăm că Anca își va reveni și se va întoarce.
Așadar vei lua copiii, nu? spuse Andrei.
Cine crede așa ceva? Crezi că o să accept să-i iau? Sunt incontrolabili! Îmi vor dărâma apartamentul! Și cine mă va compensa?
Suntem familia ta și avem nevoie de ajutor! Trebuie să ne ajuţi! Tu doar te gândești la bani! exclamă Mirela.
De când sunt parte din familia voastră? Tu însămi spuneai că nu sunt nimic. Ce sa schimbat brusc? Vrei ajutorul meu? Dacă îmi cerai frumos, poate aș fi acceptat. Dar ai încercat să mă înșeli! Nu o să ajut pe tine, nici pe fiica ta, care ma umilit tot timpul! Ia-ți copiii, patul lor suprapus și pleacă de aici imediat!
Cum poţi să faci asta? replică Andrei.
Pot! Pot cu totul! Acesta e apartamentul părinţilor mei! Eu decid cine locuieşte aici și ce se întâmplă! Îţi aduci aminte câţi ani au fiul și sora ta să mă jignească? Să mă arunce cu noroi! Îţi aduci aminte cum Anca învăţa copiii să mă batjocorească? Copiii ei nu vor locui niciodată în apartamentul meu! Au bunica și tatăl! Mai ai 15 minute să aduni copiii și lucrurile lor și să pleci de aici!
Andrei plecă cu mama și nepoții. Nu sa mai întors la mine. Mia trimis un mesaj în care mă numea o mare dezamăgire. Mă bucur că a plecat și nu sa mai întors. Nu vreau să am nimic de-a face cu el sau cu familia lui.
