Mă numesc Victor, am șaptezeci și trei de ani, deși în amintirile mele timpul pare să curgă mai lent. În tinerețe am avut tot ce mi-am dorit, dar mi-a lipsit un lucru esențial o familie. Trăiesc încă în același apartament cu două camere din Iași, alături de mama, Maria, de când, acum șase ani, tatăl meu a trecut la cele veșnice porți.
Am vrut să nu-i dezamăgesc pe părinți, așa că am terminat studiile într-un domeniu respectat, am găsit un loc de muncă stabil și am îndeplinit așteptările mamei. Ea visa cu nerăbdare ziua în care i-aș anunța că am găsit jumătatea, ca să poată săși mângâie nepoții.
Într-o toamnă răcoroasă, am întâlnit o tânără din satul natal, pe nume Sânziana, căci nu era încă absolventă și visa la o viață mai bună în oraș. Familia ei nu avea multe resurse, dar asta nu a însemnat nimic pentru mine. Mama, însă, nu a fost de acord, spunând că Sânziana nu este potrivită pentru mine. Am ascultat de inima mea și am început o relație cu ea.
După câteva luni, am adus-o acasă și i-am spus că ne vom muta împreună și că e însărcinată. Mama a pus la îndoială sinceritatea Sâniței, crezând că a găsit o scuză pentru a rămâne în oraș. În ciuda reticenței, Sânziana a intrat în căminul nostru, iar mama a primit-o cu reticență, dar treptat a început să o tolereze. Sânziana s-a dovedit o gospodină desăvârșită, iar casa s-a umplut de mirosul de ciorbă de burtă și cozonaci la cuptor. Totuși, mama încă spera să aprindă un conflict între noi.
Când a venit pe lume fetița noastră, am botezat-o Catrina un nume ce-mi amintește de tradiția satului. Atunci, mama a cerut să facem un test ADN pentru paternitate. Am acceptat, deși nici nu am avut nicio îndoială că Catrina este a mea. Testul a confirmat că sunt tatăl ei, dar mama a rămas încontinuu să nu o accepte pe Sânziana în familia noastră. Mi-a propus chiar să mă despărț de ea și să-mi ia fiica la sine.
Furia m-a împins să plec de acasă, împreună cu Sânziana și cu Catrina. De atunci, legătura cu mama e foarte slabă; o consider egoistă și nepăsătoare la sentimentele mele. Îmi pare rău că nu a reușit să o vadă pe Sânziana ca pe o parte a familiei, dar nu vreau să îmi închid inima în fața unei asemenea atitudini.
Așa am învățat, cu trecerea anilor, că dragostea poate înfrunta și cele mai adânci prejudecăți, iar rădăcinile unei familii se întind dincolo de zidurile unei clădiri vechi. Îmi amintesc astăzi cu melancolie cum am trebuit să aleg între o mamă de sânge și o mamă de inimă, și cum am găsit în sfârșit echilibrul în brațele nepoatelor mele.
