PRIETENIA FEMEILOR

PRIETENIA FEMEI

Există prietene de cafea. Există prietene pentru toată viața. Pentru AncaMarin există o poveste proprie.

Bine, hai să încheiem azi. Încă nu a sosit șeful cu banii de la birou, iar eu nam început nici măcar să gătesc pentru cină. Și tu, să-l suni pe soțul tău de îndată ce vă hotărâţi data sosirii! a încheiat AncaMarin convorbirea cu zâmbet larg: prietena ei, cu soțul, plecau să-i viziteze pe fiica lor în Germania, așa că aveau şansa să se vadă curând.

Ce păcat că Viorica trăieşte atât de departe și acum e tot mai scump să ne întâlnim s-a plâns din nou Doamna Grafină. Tot prin telefon reușim să povestim ca la un ceai cu prăjituri.

Deşi se văd rar și au stiluri de viață total diferite, discuţiile dintre ele curg fără pauză, ca un fir de păr de mătase. Majoritatea prietenilor pe care le-au strâns în imaturitatea exilei nu reuşeşte să facă aşa. Se crede că au acelaşi cerc social, merg la aceleaşi evenimente, călătoresc în aceleaşi ţări, prin urmare ar trebui să aibă subiecte nesfârşite dar nu. Uneori AncaMarin trebuia să scoată ceva din sine, iar conversaţiile goale nu erau pe placul ei.

Ele se cunosc din clasa întâi, dar prietenia adevărată a încolţit după ce Grădina a plecat din România. În şcoală fiecare îşi avea propriul mic univers şi se intersectau doar puţin, deşi AncaMarin visa la o PRIECTENIE ca în cărţi, una sinceră.

Scriitorii nu mint; ei iau totul din viaţă, nu din basme sau fantasy, nu-i așa?

Sigur, circulă glume şi anecdote că prietenia dintre femei nu există, doar cea bărbaţeşti este solidă. Dar ce înseamnă solidă la bărbaţi? Să meargă la fotbal, să ridice greutăţi, să vorbească de politică și, poate, să-ţi împrumute bani Sufletul nu se varsă, cel mult se plâng de soţi sau şefi.

Grădina diferenţia prietenia feminină în colege și prietene. Colegele erau multe, discuţiile superficiale despre modă, sănătate, cărţi, filme, călătorii, casă, copil şi părinţi în vârstă. O PRIETENĂ e altceva: e cineva cu care poţi fi sinceră, fără teamă de batjocură, ştiind că vei primi sprijin. E cineva care, la primul strigăt, apare în orice vreme, cu sau fără sticlă, şi ascultă povestea ta în zeci de variante, ştergânduţi nasul şi lacrimile.

AncaMarin ştia că o astfel de prietenă există, pentru că ar fi făcut exact aşa. Poate că nu a putut să reacţioneze în miez de noapte: părinţii şi apoi soţul o opreau. Dar în rest era gata să întindă o mână de ajutor.

A căutat aşa toată viaţa şi, în cele din urmă, a găsit în Viorica, după un drum lung şi plin de spini. Au fost greşeli şi dezamăgiri, începând cu vecina de la bloc, cu care a fost prietenă aproape de la naştere, dar sa certat după ce păpuşa de lemn, primită de ziua ei, a fost stricată de un verișor udând-o cu apă. Vânătoarea de vina a căzut pe AncaMarin, iar prietena nu a intervenit, punând capăt relaţiei.

A urmat o altă dezamăgire: o prietenă din Statele Unite sa supărat pe un motiv neînsemnat şi a tăiat tot contactul, în ciuda anilor grei petrecuţi împreună în diaspora şi a scuzelor sincere ale AncaMarin.

Steaua falsă a grupului a fost Mădălina. Sa ivit în clasa a doua şi sa integrat rapid. Era scundă, cu părul încâlcit întro coadă groasă. Ceea ce nuo compensă cu frumuseţea, o săruta cu energie, încredere şi un râs zgomotos, pe unii îl făcea contagios, pe alţii îl comparau cu un harțag.

Fetele sau împrietenit repede, locuind în aceeaşi stradă şi întorcânduse împreună cu metroul. Au creat o tradiţie: în fiecare zi cumpărau un înghețată cu frișcă dintrun stand de lângă staţie. Banii îi plătea aproape tot timpul Mădălina, pentru că nu avea lei (mama îi dădea un leu pe săptămână cu Ia, nu te abţine de nimic). AncaMarin credea că nu trebuie să se facă calcule mărunte între prietene.

Îngheţata zilnică le-a întărit imunitatea, răcelile le-au ocolit, iar părinţii le-au înscris la o secţiune de înot, pe care o urcau împreună după şcoală. Au făcut şi alte lucruri: mers la cinema, teatre, expoziţii (dacă Mădălina nu iubea un pictor, îi spunea cu autoritate că încă nu a ajuns la nivelul tău). Au plecat în tabere de vară, au participat la coroane de dans și pictură.

Mădălina a renunţat la pictură după ce AncaMarin ia criticul o prepeliţă desenată, care, în opinia ei, semăna mai mult cu o vacă, dar era pictată în ulei, așa că era mai bună.

Ele sau îndrăgostit în şcoală de acelaşi băiat şi lau respins simultan, așa credea AncaMarin, dar Mădălina încă nutrea sentimente şi spera la o reciprocitate. Bunica le spunea: Țineţi-vă departe de Mădălina, că îţi va da inima, dar fetele răspundeau: Bunico, nu ştii nimic, noi suntem adevărate prietene!

AncaMarin era gata să cedeze conducerea, să accepte judecăţi absolute, să suporte întârzieri, căci toate acestea păreau nimic în comparație cu siguranţa că prietena ei va fi un munte când va avea nevoie.

Mădălina a luat iniţiativa să le spună unui coleg de clasă că nu e potrivit pentru AncaMarin și să-l lase în pace, dar AncaMarin a crezut că e doar o supraveghere exagerată. Când mamapsiholog a mustrat-o pe AncaMarin pentru relaţia ei cu colegul, Mădălina a liniștit-o, apărând-o cu curaj.

Prietenia a rezistat la admiterea la facultăţi diferite, la tentaţiile noilor grupuri, la nunţi (fiecare a fost martoră la cealaltă) şi la naşterea primului copil. Apoi sau despărţit: AncaMarin a plecat în Statele Unite, Mădălina în Israel, iar legătura sa împotmolit pentru câţiva ani.

Sau întâlnit întâmplător pe un teren neutru în Amsterdam. Bucuria iniţială a lăsat loc confuziei când AncaMarin a aflat că Mădălina a vizitat America de multe ori fără să-i dea de ştire. Apoi a venit mândria ei, povestind că, după plecarea Anei, a început o aventură cu cel mai devotat admirator al ei. Mădălina voia să arunce și detalii intime, pe care AncaMarin nu dorea să le audă.

Durerea a fost mare, dar Amsterdam a fost plin de surprize: sa alăturat grupului și Viorica, venită din Moscova, iar toate supărările sau înmuiat, dacă nu au dispărut complet, cel puţin sau ascuns adânc.

Au urmat câţiva ani de corespondenţă lentă şi câteva întâlniri. Mădălina sa despărțit de soţ și căuta mereu un nou partener, iar viaţa maritală a Anei nu mergea bine. Copiii creșteau, iar ei credeau că trebuie să suporte totul.

Întro zi, totul a devenit insuportabil. A apărut un vechi cunoștință, au început să scrie, sau întâlnit la o conferinţă medicală în oraşul lui, au amintit trecutul și, cum ar fi, sau lăsat deoparte în pat. A pornit o aventură amoroasă. AncaMarin nu se mândrea cu asta, dar viaţa devine colorată și nu voia să se oprească.

Întâlnirile erau rare: uneori ea reușea să scape la conferinţă, alteori el la delegație. La un moment, el a propus un plan grozav să se întâlnească în Israel, unde amândoi aveau rude. Mădălina trebuia să acopere spatele lor.

Planul nu a fost perfect de la început, dar au riscat. AncaMarin a susţinut totul cu entuziasm: a aprobat iubitul (Asta e ceţi trebuie, nu acel tip cu care te-ai căsărit), a încercat chiar să-l alinte când nu era acasă, dar a fost dată afară.

Au vizitat galerii și restaurante scumpe (ea a ales, el a plătit). Totul mergea bine, iar cei doi au hotărât să plece trei zile la mare, în Eilat. Mădălina șia făcut bagajul, crezând că o va lua cu ei, dar iubitul nu a vrut să-i plătească și călătoria.

De ce avem nevoie de un fierar? a întrebat el rațional. Așa că au lăsat-o pe Mădălina în Ierusalim, să găsească scuze la telefon dacă soţul o sună.

Trei zile au zburat ca o clipă, iar la întoarcere au sunat la AncaMarin:
Soțul tău ma sunat noaptea, ma prins pe neaşteptate, am fost disperaţi, am încercat să-l liniştesc, dar parcă ştia totul a mărturisit cu voce tremurată. Mai bine a fost așa, altfel nu te-ai fi hotărât.

A urmat întoarcerea acasă, cu discuţii lungi şi grele cu soţul, un mariaj încă agățat de câteva ani.

Şi prietenia ce să zic despre prietenie? Mădălina nu a recunoscut vina, crezând că a ajutat AncaMarin. AncaMarin nu a mai adus niciodată subiectul în discuţie.

Mai scriu uneori, dar nu ne invităm la nunţi de două ori şi nu ne mai vedem. Telefonul a bătut: o notificare de la Google Photos cu o colecţie nouă de poze cu Viorica din ani de întâlniri şi călătorii.

Parcă ne citesc gândurile a zis AncaMarin, dar a zâmbit, admirând amintirile.

Totuşi există prietenie adevărată a concluzionat, cu uşurinţă în suflet.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

two × 4 =

PRIETENIA FEMEILOR
În fiecare marți Liana se grăbea spre metrou, strângând în mână o pungă de plastic goală, simbol al eșecului zilei — două ore pierdute hoinărind fără rost prin centre comerciale, fără să găsească o idee potrivită de cadou pentru finuță, fiica celei mai bune prietene. La zece ani, Maria nu mai era fascinată de ponei, ci descoperise astronomia, iar găsirea unui telescop bun la un preț rezonabil părea o misiune demnă de NASA. Spre seară, oboseala zilei se simțea apăsătoare sub pământul subteran al Bucureștiului. Liana, evitând mulțimea care ieșea, s-a strecurat spre escalator. Și, din amalgamul de zgomote, urechea i-a prins o bucată de conversație, clară și încărcată de emoție. „— …N-am crezut c-o să mai vină vreodată, pe cuvânt, — se auzea în spate o voce tânără, ușor tremurată. — Dar acum, în fiecare marți, vine el s-o ia de la grădiniță. Singur. Vine cu mașina lui și pleacă direct în parcul ăla cu carusel…” Liana s-a oprit pe treptele rulante în mișcare. S-a întors o secundă, zărind-o pe vorbitoare — palton roșu aprins, chip emoționat, ochi strălucitori. Și pe amica acesteia, care asculta cu atenție, dând din cap. „În fiecare marți”. A avut și ea cândva o astfel de zi. Acum trei ani. Nu era luni, cu începutul greu de săptămână, nici vineri, cu promisiunea weekendului. Era marți. Ziua în jurul căreia gravita lumea ei. În fiecare marți, la ora cinci fix, ieșea din școala în care preda română și literatură și aproape că alerga pâna la celălalt capăt al orașului. La Școala de Muzică „George Enescu”, într-un vechi conac cu podele scârțâitoare. Îl lua pe Marc. Băiatul de șapte ani, prea serios pentru vârsta lui, cu vioara mai înaltă decât el. Nu copilul ei — ci nepotul. Fiul fratelui său, Anton, care murise într-un accident groaznic cu trei ani în urmă. Primele luni după înmormântare, acele marți erau un ritual de supraviețuire. Pentru Marc, care se închisese în el și abia mai rostea un cuvânt. Pentru Olga, mama lui, care abia se mai ridica din pat. Și pentru Liana însăși, care încerca să adune cioburile existenței lor, devenind pentru o vreme ancora, sprijinul, adultul în mijlocul durerii. Își amintea fiecare detaliu. Cum Marc ieșea din clasă cu capul plecat, fără să privească în jur. Cum îi lua vioara, grea, din mână, iar el i-o dădea în tăcere. Cum mergeau spre metrou, iar ea îi povestea câte ceva amuzant — o greșeală de la ora ei, un corb care a furat merdenelele unui elev. Într-o zi, pe o ploaie rece de noiembrie, el întrebase: „Mătușă Lili, și tati urâa ploaia?” Iar ea, cu sufletul strâns de dragoste și durere, răspunsese: „O detesta. Fugea repede sub prima copertină.” Atunci, băiețelul i-a strâns mâna, tare, ca un adult. Nu pentru a se lăsa condus, ci parcă încercând să rețină o umbră ce-i aluneca printre degete. Nu mâna ei, ci chiar amintirea. În acea strângere era toată forța dorului lui de copil, amestecată cu revelația sfâșietoare: tatăl lui fusese real. Alerga sub adăposturi. Ura ploaia. Existase nu doar în șoaptele bunicii, ci acolo, cu ei, în aerul umed al Bucureștiului. Trei ani viața ei a fost împărțită în „înainte” și „după”. Iar ziua cea mai vie, cea mai grea, dar și cea mai adevărată, a fost marțea. Restul zilelor erau doar fundal, așteptare. Se pregătea pentru ele: cumpăra suc de mere, preferatul lui Marc, descărca filme amuzante pe telefon, se gândea la subiecte de povestit. Apoi… Olga și-a revenit, încet. A găsit un serviciu. Și, mai târziu, o nouă iubire. Și a simțit nevoia s-o ia de la capăt, într-un oraș nou, departe de amintiri. Liana a ajutat la împachetat bagaje, a pus vioara lui Marc într-un toc moale și l-a strâns tare în gară. „Scrie-mi, sună-mă, — îi repeta abia stăpânindu-și lacrimile. — Eu mereu sunt aici.” La început, el suna în fiecare marți, fix la șase. Și pentru câteva minute, Liana redevenea mătușa Lili, cea care trebuia să întrebe totul, dar repede: de școală, de vioară, de prieteni. Vocea lui la telefon era firul invizibil ce lega sute de kilometri. În timp, apelurile au rărit: odată la două săptămâni, apoi doar când își amintea. „Scuză-mă, marțea trecută am uitat, am avut test”, îi scria el, iar ea răspundea: „Nicio problemă, dragule. Cum a fost la test?” Marțea nu mai era marcată de convorbire, ci doar de așteptarea unui mesaj care putea să nu vină. Nu se supăra. Atunci scria ea. Apoi — doar la sărbători mari. Ziua lui, Crăciunul, Paștii. Vocea lui devenise mai matură. Nu mai povestea despre el, ci rezuma: „Totul ok”, „Învăț”, „Merge bine”. Tatăl vitreg, Sergiu, era un om cumsecade, nu încerca să-i ia locul tatălui, doar îi era alături. Asta era tot ce conta. De curând a apărut o surioară, Alina. În fotografia de pe rețelele sociale, Marc ținea micuțul în brațe cu o stângăcie plină de tandrețe. Viața, nedreaptă și darnică deopotrivă, mergea înainte. Construia din nou, peste răni, straturi de grijă, treburi școlare, planuri pentru viitor. În noua viață, pentru Liana rămăsese o nișă tot mai îngustă, de „mătușa de pe vremuri”. Iar acum, în vuietul metroului bucureștean, cuvintele aleatorii — „în fiecare marți” — nu sunau ca un reproș, ci ca un ecou discret. Ca o salutare de la Liana de atunci, care, trei ani, dusese în ea povara responsabilității și iubirii — rană deschisă și cel mai mare dar. Liana aceea știa cine este în lume: sprijin, far, veriga esențială din programul unui copil. Era necesară. Doamna cu palton roșu avea, cu siguranță, drama ei, compromisurile grele dintre trecut și prezent. Dar acest ritm, această rigoare de „marțea” — era limba universală a prezenței. A mesajului: „Sunt aici. Poți conta pe mine. Ești important pentru mine, azi, la ora asta.” O limbă pe care Liana o vorbise fluent cândva, acum aproape uitată. Metroul a pornit. Liana și-a îndreptat spatele, privind reflecția sa în geamul tunelului întunecat. A coborât la stația ei, hotărâtă: mâine va comanda două telescoape identice — bune, dar accesibile. Unul pentru Maria. Unul pentru Marc, cu livrare acasă. Când îl va primi, ea îi va scrie: „Marcuș, ca să putem privi același cer și din orașe diferite. Ce zici, marțea viitoare, la șase fix, dacă e senin, ne uităm amândoi la constelația Carul Mare? Să ne potrivim ceasurile. Te îmbrățișez, mătușa Lili.” A urcat pe escalator, către orașul serii, în aerul rece și curat. Următoarea marți nu mai era goală. Avea din nou un rost. Nu ca obligație, ci ca o promisiune bună între două suflete legate de amintiri, recunoștință și o tăcută, indestructibilă legătură de sânge. Viața mergea mai departe. Și în programul ei, rămăseseră zile ce puteau să nu fie doar trăite, ci programate. Programate pentru minunea discretă a unei priviri sincrone spre cer, peste sute de kilometri. Pentru amintiri care nu mai dor, ci încălzesc. Pentru dragostea care a învățat să vorbească pe limba distanței și, astfel, a devenit mai tăcută, mai înțeleaptă și mai puternică.