MAMA, VIN ACASĂ!

MĂMĂ, VIN!
Ieșind din clădirea centrului perinatal, Nika se așeză cu forța pe o bancă și scoase telefonul din poșetă. După câteva sunete lungi, Denis ridică receptorul.
Dan, de ce nu mai întâlnit? întrebă Nika cu tristețe.
Sunt pe drum, drăguță! E aglomerație! răspunse Denis, în timp ce în fundal se auzeau glasuri iritate și claxoane prelungite ale mașinilor.
Am plecat deja spuse Nika. Nu pot să rămân acolo.
Un suspin se auzi de cealaltă parte. El înțelegea tot.
Aștept încheie Nika și închide apelul.
A pus telefonul în poșetă, se liniști și începu să privească în jur. Vântul ușor de toamnă smulgea frunze aurii de pe ramuri, soarele încălzea plăcut, parcă voia să ofere oamenilor ultimul său căldură înainte de iarnă. Era vârful ultimei veri de femei. Mămicile duceau copiii la plimbare ca să profite de vremea caldă. Copiii râdeau în frunza foșnitoare, mămicile discuțau planuri de viitor și se lăudau cu realizările celor mici. Zona de joacă a centrului perinatal era astăzi aglomerată. Parcă de rău, ca de rost.
Nika simți din nou un nod în gât. Nu va duce niciodată copilul la locul de joacă, pentru că nu va avea niciun copil. Eraa la a patra avort consecutiv. De data aceasta Nika fusese investigată nu la o clinică obișnuită, ci la centrul perinatal. Denis, soțul ei, nu a escamotat bani. Totuși medicii au ridicat din umeri. Nika și Denis erau perfect sănătoși, chiar compatibilitatea lor fusese verificată. Totul era în regulă. Diagnosticul avort recurent de etiologie necunoscută rămânea în dosar, iar medicul curant, cu compasiune, io sfătuia pe Nika să creadă și să se roage.
Gândurile îi fură brusc când simți pe lângă ea cineva așezat. Se întoarse. În stânga stătea o femeie romă în rochie lungă și colorată, cu un fular, cu cercei grei de aur și pietre mari. Era tipul clasic al poporului nómad.
Îţi e trist, micuţă? întrebă femeia fără alte vorbe.
Nika dădu din cap.
Vad că încă nu ţia venit copilul, continuă ea.
Cum ştiţi? răspunse Nika, convinsă că romă are legături în interiorul centrului și primește informaţii despre pacienţi. Poate o vrajă, un blestem.
Şi visele tale În ele există indicii. De fiecare dată când pierzi un copil, acelaşi vis îţi apare. Caută semnificaţia. E un blestem, copilul îţi va arăta drumul. Când îl ridici, un alt vis se va arăta şi vei înţelege că totul a trecut.
Eh murmură Nika, incapabilă să rostească altceva. Nici lui Denis nu lea povestit niciodată despre vise.
În timp ce Nika se refăcea, femeia se ridică brusc şi plecă, fără să ceară niciun ban pentru profeţia ei.
***
Acum o săptămână.
Din nou staţia cu peronul împărţit în două. O parte luminoasă, caldă, primitoare. Cealaltă, întunecată şi sumbră.
Nika aşteaptă trenul pe peron, înconjurată de alte femei care par să aşteaptă ceva. Ea se află la graniţa dintre cele două zone, alături de alte femei.
În depărtare se aude fluierul trenului. Se apropie repede, iar vântul o loveşte când locomotivele şi vagoanele trec pe lângă ea.
Inima îi bate nebuneşte, aşteptând ceva important. Trupurile vagoanelor se deschid şi din ele ies copii băieţi și fete, de diverse etnii, îmbrăcaţi în rochiţe şi tricouri viu colorate, nu mai mari de trei ani. Aleargă spre mamele lor şi dispar în mulţime.
Pe partea întunecată a peronului stau copii de vârste diferite; când uşile se deschid, ei intră ezitanţi în vagon, cu feţe melancolice și lacrimi în ochi.
Nika, privind prin ferestre, se nelinişteşte. Copiii rămân în vagon. Iniţial erau pe partea luminată, dar pe măsură ce înţelegeau că nu pot ieşi, se mutau în vagonul întunecat.
Dintrunul dintre geamuri, Nika zări o fetiţă frumoasă, păr blond și ochi verzi. Chipul îi părea atât de familiar încât inima ia tresărit. Fetiţa îi flutură mâna și zâmbeşte trist, cu cealaltă mână ascunsă în spate.
Un val imens de iubire și tandreţe o cuprinse, iar Nika se îndreaptă spre vagon, dar este blocată de o însoțitoare cu faţa de îngeraş. Îmbrăcată în costum alb de tip pantaloni, însoțitoarea ridică mâna:
Nu poţi. Copilul trebuie să iasă singur.
Fetiţa nu reuşea să iasă. Era evident că îşi dorea să iasă, dar ceva o împiedica. Celelalte mame, ale căror copii nu ieşiseră, strigau și plângeau în spate.
Fetiţa deschise gura, iar mişcarea buzelor îi permitea Nika să citească fără efort: Mămică, voi ieşi, dar mai târziu!
Când, draga mea, când??? strigă Nika.
Când vei elibera pasărea! răspunse fetiţa. Îşi scoase mâna din spate şi o întinse spre geam. Pe palmă stătea o vrăbiuţă străpunsă de un ac, din care picăturile roşii curgeau. Fetiţa priveşti vrăbiţa cu un oftat, se retrase de la fereastră şi, alături de ceilalţi copii, se duse în zona întunecată
Însoţitoarea zâmbi şi intră în vagon. Trenul plecă, lăsând mame neîncântate pe peron, fără săși vadă copiii
***
Niki, ce faci? Trezeştete! vocea lui Denis o readuse la realitate.
Nika se trezi pe un scaun, privind fără să clipească un tablou de iarnă: o ramură de sorb cu cârlige roşii pe zăpadă, pe care două vrăbii îşi întindeau aripile, gata să zboare. Acest tablou fusese oferit Niki la nunta fostei prietene a lui Denis, Marina, ca semn de reconciliere pentru hârțogăniile din acea perioadă.
Observă că în spatele uneia dintre păsări strălucea ceva.
Niki, totul e în regulă? se apropie Denis, atingândui uşor umărul.
Nika îşi îndepărtă mâna lui, se ridică și se apropie de tablou. Denis o urmă cu paşi precauţi.
Ridică tabloul şi îl întoarce. În interior, lângă inscripţia În semn de reconciliere de la Marina, se vedea un ac străpuns prin pânză, cu vârful vizibil în interior. Unul dintre vrăbiţi fusese înțepat, ascuns intenţional.
Un fior îi străbătu pielea.
Ceasta? observă şi Denis acul.
Marina a încercat săși facă ceva, spuse Nika cu voce tremurată.
Numi aparţine! răspunse el, încruntânduse.
Indiferent, e o blestem, declară Nika cu încredere. Poate de asta nu pot duce o sarcină
Îi povesteşte scurt lui Denis despre visele ei şi despre romă pe care a întâlnit-o lângă centrul perinatal.
***
O oră mai târziu, Nika şi Denis revin la centru, sperând să găsească din nou romă, şi nu greşesc. Femeia aşeza pe o bancă, parcă aştepta să îi vadă. Când vede maşina parcata, se ridică.
Ştiaţi? o întreabă Nika.
Ştiam că vei veni răspunde romă. Ai găsit firul?
Chiar şi cu acul, zâmbi amar Nika. Înţelegi ceva fi necesar în aceste lucruri? Vă vom răsplăti! încheie ea.
Romă zâmbi şi încuviinţă.
***
Cinci luni mai târziu.
Staţia aceea, acelaşi peron. De data aceasta Nika stă pe partea luminoasă, aşteptând trenul cu şi mai multă emoţie decât înainte.
Când vagonul se aliniază și îi bate vântul, inima îi bate săratec.
Din spatele vagonului apare însoţitoarea, strălucind în costumul său alb, feţele luminoase şi fericite.
Printre primii care ies este o fetiţă cu păr blond şi ochi verzi. A aşteptat mult în acel vagon, a alergat săltând, şi în câteva secunde cade în braţele lui Nika. Două inimi ale mamei viitoare şi ale fiicei bat în acelaşi ritm. În câţiva luni, două fiinţe în sfârşit se vor reuni. Câte luni comparativ cu anii de lipsă și suferință!

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

three × 2 =

MAMA, VIN ACASĂ!
Nem nevelek belőle papucsot – – Miért írattad be a zeneiskolába? Ludmilla néni elrobogott a meny mellett, miközben lehúzta a kesztyűjét. – Jó napot, Ludmilla néni, fáradjon be, örülök, hogy látom – mondta Mária, némi szarkazmussal, ami persze célt tévesztett. Az anyós ledobta a kesztyűt a komódra, és Máriához fordult. – Kostya mesélte telefonon. Csillogott ám, mondta: „Most aztán zongorázhatok!” Melyik bolygón vagyunk? Ő nem egy kislány! Mária becsukta a bejárati ajtót – lassan, óvatosan, csak el ne guruljon a gyógyszere és rá ne kiabáljon. – Ez azt jelenti, hogy a fia szeretne zenét tanulni. Imádja. – Imádja! – fújt Ludmilla, mintha Mária valami orbitális ostobaságot mondott volna. – Hat éves, még nem tudja, mi tetszik neki. Neked kell terelni! Fiú, örökös, az unokám – kit nevelsz te belőle? Az anyós kivonult a konyhába, rutinosan bekapcsolta a vízforralót. Mária utána ment, és úgy szorította össze a fogát, hogy már az állkapcsa is fájt. – Én boldog gyereket nevelek belőle. – Papucsot és mamlaszt csinálsz! – Ludmilla oldalra tette a kezét. – Inkább focira vagy birkózásra kellett volna vinni! Legyen férfi a gyerekből, ne valami zongorista! Mária az ajtófélfának támaszkodott, ötig számolt – csak nem segített. – Kostya maga kérte. Maga. Szeret zenélni. – Szeret, hát persze! – legyintett Ludmilla. – Serjóka ebben a korban a téren focizott, hokizott! A tiéd meg csak skálázik, mint valami szégyen! Eltört benne valami. Elhúzta magát az ajtófélfától, és odalépett az anyóshoz. – Kész van már? – Még nem! Régóta akartam mondani… – Én meg régóta akartam magának mondani – suttogta Mária. – Kostya az én fiam. Az enyém. Majd én eldöntöm, hogyan nevelem. Ahhoz pedig nem lesz köze. Ludmilla vörös lett. – Te… hogy beszélsz velem?! – Kérem, távozzon. – Mi van?! Mária besietett az előszobába, leakasztotta a kabátot, az anyós kezébe nyomta. – Kérem, menjen el innen. – Kiraksz? Engem?! Mária kitárta az ajtót, karon ragadta Ludmillát, vonszolni kezdte a lépcső felé. Ő próbált kiszabadulni, de Mária erősebb volt. Végül kitessékelte az ajtón. – El fogom érni a célom! – kiáltotta Ludmilla a lépcsőházból. – Hallod? Nem hagyom, hogy elrontsd az egyetlen unokámat! – Viszontlátásra, Ludmilla néni. – Serjóka mindent megtud! Elmondom neki az egészet! Mária becsapta az ajtót, nekidőlt, kifújta a levegőt. Aztán csend, két perc után minden elcsitult. Az anyós végleg felmérgesítette. Folyton beleszólt: miben járjon, mit egyen, hogyan nevelje a fiát. Serjóka szerinte „csak jót akar” – imádta az anyját, minden szava szent volt. Mária mégis tűrt. Napról napra, látogatásról látogatásra. De nem ma. Serjóka nyolc körül ért haza, és ahogy a zár kattant, Mária már tudta, hogy Ludmilla mindent kitálalt neki. Dühösen dobta le a kulcsot, nehéz léptekkel ment a konyhába, Kostya közben a szobában meséket nézett. – Kostya, drágám, maradj itt – mondta Mária, fülhallgatót tett rá, bekapcsolta a tableten a robotos kedvencét. Kostya bólintott. Serjóka az ablaknál állt, keresztbe font karral. – Kidobtad az anyámat. Nem kérdés: tény. – Megkértem, hogy menjen el. – Kidobni! Két órán át sírt a telefonban! Két órán át, Mária! Mária leült az asztalhoz, fáradt volt a munkától, most meg ez is… – Nem zavar, hogy engem megsértett? Serjóka egy pillanatra elhallgatott, aztán legyintett. – Csak aggódik a fiáért. Mi ebben a rossz? – Papucsot és mamlaszt mondott a gyerekünkre, Serjóka. Egy hatévesre. – Felforrt benne a vér, előfordul. De igaza is van: kellene a sport, a csapatszellem, az edzés… Mária férjére nézett; hosszan. – Gyerekként engem tornára kényszerítettek. Anyám eldöntötte, tornász leszek, pont. Öt évig sírtam minden edzés előtt. Fájt minden nyújtás, fogyókúra, könyörögtem, hogy vegyenek ki onnan. Serjóka hallgatott. – Azóta sem bírom a tornatermeket. És ezt nem tartom jónak a fiunknak. Ha focizni akar, mehet, de csak ha ő akarja. Erőltetni soha. – Az anyám csak jót akar… – Akkor neveljen magának még egy fiút – Mária felállt. – Kostyát viszont nem engedem többé befolyásolni. Téged se, ha az ő oldalán állsz. Serjóka mondott volna valamit, de Mária már kisétált. Két napig nem szóltak egymáshoz. Aztán Serjóka vacsoránál viccelt, Mária mosolygott, oldódott a légkör. Pénteken már beszélgettek, de Ludmilla témáját kerülték. Szombat reggel Mária hirtelen felriadt: nyolc óra. Túl korán. Serjóka szuszogott, Kostya még biztosan aludt. Valami zaj volt – fémes kattogás… Lopás? Nappal? Mária telefont ragadott, lábujjhegyen kiment a folyosóra. Az ajtó kitárult. Ludmilla néni lépett be: kulcscsomó a kézben, diadalmas mosoly az arcán. – Jó reggelt, aranyom! Mária pizsamában, kinyúlt pólóban, mezítláb állt a hideg kövön: Ludmilla néni úgy nézett rá, mintha jogában állna bármikor bejönni. – Honnan vannak kulcsai? Ludmilla meglebegtette a csomót. – Serjóka adta. Elhozta, virágot hozott, bocsánatot kért helyetted. Mária pislogott. Próbálta feldolgozni. – Mi dolga reggel nyolckor? – Jöttem az unokámért – már akasztotta kabátját. – Indulás, Kostya! Ma fociedzésen van az első napod! Mária dühbe gurult, berohant a hálóba. – Kelj fel! – Majd később… Mária rántotta le a takarót, karral kihúzta a nappaliba. Ludmilla már a kanapén üldögélt, magazint lapozott. – Te adtál neki kulcsot – mondta Mária, férje csuklóját szorongatva. – Az én lakásomhoz. Serjóka csak feszengt. – Ez az én lakásom, Serjóka. A házasságunk előtt vettem, a saját pénzemen. Hogy merészeltél kulcsot adni a saját anyádnak? – Jaj, de kicsinyes! – vágta rá Ludmilla. – Mindig csak magaddal foglalkozol! Serjóka a fiára gondolt, ezért adta a kulcsot – hogy rendesen lássam az unokámat! – Fogja be! Ludmilla háborogni kezdett, de Mária csak a férjére nézett. – Kostya nem fog focira járni. Csak ha ő akarja. – Nem te döntöd el! – az anyós talpra ugrott. – Te csak egy átmeneti jelenség vagy a fiam életében! Azt hiszed, pótolhatatlan vagy? Serjóka csak a gyerek miatt tűr el! Csend. Mária lassan férjére nézett. Ő hallgatott. – Serjóka? Semmi. Nem védte meg. – Rendben – Mária bólintott, fura nyugalom öntötte el. – Átmeneti jelenség… Ami most véget ér. Vigye az unokáját, Ludmilla néni. Serjóka nem a férjem többé. – Nem mered! – Ludmilla elsápadt. – Nincs jogod eldobni! – Serjóka – Mária halkan szólt. – Van fél órád összepakolni és elmenni. Vagy kiraklak pizsamában, nekem mindegy. – Mária, várj, beszéljük meg… – Már megbeszéltük. Anyósára sandított, gúnyosan mosolygott. – A kulcsokat tartsa meg. Ma lecserélem a zárat. …A válás négy hónapig tartott. Serjóka próbált visszajönni, hívta, írt, virágot hozott. Ludmilla néni perrel, gyámsággal fenyegetőzött. Mária jó ügyvédet fogadott, a telefonokat nem vette fel. Két év gyorsan elröpült… …A művészeti iskola dísztermében hangos zsivaj. Mária a harmadik sorban, a programot szorongatta: „Kostya Vörös, 8 éves, Beethoven – Örömóda”. Kostya komoly arccal, fehér ingben és fekete nadrágban ült le a zongorához. Az első hangok felcsendültek, Mária elakadt lélegzettel hallgatta. Az ő kisfia Beethovent játszott. Nyolc éves, magától kérte a zeneiskolát, magától gyakorolt órákig, magától választotta ezt a darabot. Mikor a záróakkord elhangzott, tapsvihar tört ki. Kostya meghajolt, megkereste anyját a közönségben, boldogan mosolygott. Mária velük együtt tapsolt, a könnyei pedig csorogtak. Tudta: mindent jól csinált. A fiát helyezte mindenek fölé – mások véleménye, a házassága, és a saját félelmei elé. Így él egy igazi magyar édesanya.