Viorel, Viorel de ce tot dormi? Auzi? Dă-te jos, că poți să pierzi tot ce-i bun în viață doar dormind. Uită-te la el! Doarme Viorel, trezește-te, îți zic, o să-ți pierzi norocul!
Adelaida Markovna, lasă-mă să mai dorm puțin, la naiba!
Hai, trezește-te, că mai apoi o să ai timp să dormi. La pensie o să te odihnești.
Mda, sau poate în lumea cealaltă.
Nici atunci! Hai, scoală-te Ei?
Viorel se uită în oglindă, cu ochii roșii, nedormit.
Ei?
Te tot codăiești. Du-te te speli, te razi, aranjează-te, mai ai timp. Haide.
Ce timp, Adelaida Markovna?
Timp de dat de lucru.
Viorel se târî în baie, oftând și mormăind în sinea lui, altfel risca să primească o papucă în ceafă sau peste gură. Mă mai și educă, s-o ia dracu, se gândi el cu amărăciune.
Viorel, ți-am spus vreodată că uneori îți pot citi gândurile? Nu? Ei bine, acum știi, zise soacra, așezându-se în poziția lotusului pe patul lui. Un efect secundar, ce să faci. Hai, du-te te speli, te razi, că arăți ca un haiduc.
Viorel știa că e inutil să se certe. Nici când trăia nu puteai să te cerți cu ea.
Soacra lui Viorel era ceva special. Nu era obișnuită. Era un fantomă.
Mda.
Nu, nu-și pierduse mințile, nici nu băuse prea mult. Doar că Adelaida Markovna apăruse în apartamentul lui după ce fusesese îngropată.
Te aud, de cele mai multe ori ce gândești, făcu ea, plutind ușor prin aer. Cum a putut Lenuța să trăiască cu tine? Ești un adevărat dinozaur.
Viorel dădu din mână și se duse în baie.
Cu Lenuța divorțaseră cu un an în urmă. Copiii fuseseră mari, cu viețile lor. Lenuța se răsculase, îl numise tiran și misogin, își strânsese lucrurile și plecase, trântind ușa.
Viorel rămăsese încremenit. O sunase, dar ea îi spusese că nu mai voia nimic de la un barbar ca el. Niciodată nu fusesese înjurat așa.
Și cum putea să nu fie barbar, dacă el chiar construia case, băi și hambare? Ciudată femeie, asta Lenuța, și mai și înjura. În baie, apa rece îi picura de pe bărbie, iar în abur, silueta Adelaidăi se ivi din nou, stând în spatele lui, fără oglindă să o reflecte.
Știi, Viorel, Lenuța te mai întreabă după tine. Prin visuri. E tristă că n-ai priceput niciodată că voia doar puțină blândețe, nu ziduri de beton.
Viorel închise ochii. Am crezut că-i voință, nu frică, ce-o ținea de mine.
Acum știi. Hai, scoală-te din vis și trăiește puțin. Mai ai timp. Nu mult, dar e suficient.
Și când ieși din baie, tocul cu brânză era gata pe masă, cum îi plăcea lui, și Adelaida zâmbea, de-o vedeai doar dacă credeai.
