Doar Soarta Mea

În numele destinului meu

Mamă, tu ce faci aici? se miră Alina, zărindu-și mama în sala de așteptare a clinicii de planificare familială.

O, Alinuțo, și tu ai programare astăzi? Ieri nu mi-ai spus nimic Svetlana coborî ochii, jenată.

Mamă, aici vin doar femeile însărcinate. Tu de ce ești aici? Alina își trecu mâna peste burtica rotunjită.

Alino, vroiam să-ți spun femeia se uită în jur, căutând cuvintele potrivite. Pe scurt, și eu aștept un copil.

Svetlana o născuse pe Alina la optsprezece ani. Tatăl fetei nu s-a băgat în seamă, iar pensia alimentară era o mărunțiș, și aceea plătită doar după ce instanța s-a amestecat.

Dar Svetlana o iubea pe fiica ei mai mult decât orice. Lucra în două locuri de muncă, coșea noaptea pentru comenzi. Prietenele dădeau din cap: De ce te chinui așa? Îți pierzi tinerețea! Dar Svetlana nu asculta. Numai să nu-i lipsească nimic fetiței ei. Cele mai bune ciocolățuri, jachete la modă, păpuși scumpe tot ce dorea Alina. Ea se lipsise de tot, dar fiica ei nu simțise niciodată lipsa.

Alina era obișnuită cu cele mai bune. Nu se uita la bani dacă dorea ceva, cumpăra, chiar și excursii la mare cu clasa făcuse. Când veni vremea facultății, alegerea fu cea mai prestigioasă universitate, la taxa plată. Svetlana nici nu discuta.

În anul trei, Alina l-a cunoscut pe Dima. Era mai mare, aproape terminase studiile. Svetlanei îi plăcuse de el imediat un băiat serios, cu capul pe umeri. Se bucurase: în sfârșit, fiica ei va avea un soț de încredere, un sprijin. Chiar dacă va rămâne însărcinată, nu va fi singură.

Și așa s-a întâmplat. Alina rămase gravidă. Dima îi ceruse mâna imediat, iar nunta fusese splendidă. Jumătate din bani dăduseră părinții lui, jumătate Svetlana, care le mai oferise și o excursie la Constanța.

Dima, hai să ne plimbăm puțin, propuse Alina.

Da, hai. E vreme frumoasă, și s-a deschis un nou cafenea lângă. O să bem ceva, zâmbi soțul, mângâindu-i burtica.

Se plimbară prin parc, dădură de mâncare porumbeilor, apoi intrară în cafenea. Tocmai se așezaseră când Alina se făcu palidă.

Ce ai? se încruntă Dima.

Mama rosti ea scurt.

La două mese distanță, Svetlana stătea cu un bărbat necunoscut.

A, da! se întoarse Dima.

Svetlana îi zări și zâmbi stânjenită.

Hai să ne salutăm. Cine e cu ea? Dima se ridică.

Nu mergem. Nici măcar să nu te uiți! Alina se sculă brusc și ieși în fugă pe ușă.

Dima plăti și o ajunse din urmă. Pe trotuar, Alina deja se certa cu mama ei:

Cine e ăsta?! Ai uitat că vei fi bunica în curând?

Alino, ești mare acum. Te-am crescut, nu am dreptul și eu la viața mea?

Dima interveni diplomat:

E totul în regulă, Svetlana Viktorovna?

Dimiță, da, e bine

Hai! Alina îl apucă de mână pe soț și aproape alergară.

Alina era obișnuită ca mama ei să-i aparțină doar ei. Nici nu-i trecuse prin cap că Svetlana ar putea avea pe cineva. Și într-adevăr, toți acei ani, ea nu se întâlnise cu nimeni se temea cum ar reacționa fiica ei.

Până când, acum doi ani, șeful ei, Igor Vasilievici, începuse să-i facă curte. Îi plăcuse de el demult, dar nu făcuse primul pas. Când el arăta interes, nu a rezistat.

Începură să se vadă. Igor o și invitase să se mute la el. Svetlana o tot amâna, dar în cele din urmă acceptase. Doar că nu știa cum să-i spună Alinei. Și acum se întâmplase asta Nefericit.

Apoi Svetlana află că e însărcinată. La patruzeci și trei de ani târziu, desigur. Dar nici nu voia să audă de avort. Igor era în extaz nu avusese copii, și acum avea fie un băiat, fie o fată.

După incidentul din cafenea, Alina nu mai răspundea la telefon. Știri despre ea, Svetlana le afla doar de la ginere. Apoi o nouă întâlnire neașteptată la consult. După aceea, Alina tăcu cu desăvârșire. Îi blocă numărul, ignoră mesajele.

Despre nașterea nepoatei, Svetlana aflat de la ginere.

Fată, 53 cm, 3200 g! anunță Dima voios.

Felicitări! Putem veni? Vreau să o văd, șopti Svetlana, aproape plângând.

O să încerc să o conving pe Alina

Dar ea refuză categoric. Svetlana era îngrijorată, deși ea însăși era în luna a șasea, iar doctorii o sfătuiseră să evite stările de stres.

Patru luni mai târziu, născu o fetiță. Îi scrise Alinei că acum are o soră. Răspunsul fu tăcere. Doar Dima trimise un buchet și sună.

Anii treceau. Fetele creșteau. Alina și Dima o numiră pe fiica lor Alexandra. Svetlana și Igor Anastasia, după bunica. Dima trimitea uneori poze: Primul dinte! sau A mers singură! Svetlana spera că până la clasa întâi, Alina se va înmuia. Dar ea rămase neclintită deși, părea că nici nu avea motiv să fie supărată.

La aniversarea celor șapte ani a Alexandrei, Svetlana sună la Dima:

Veniți la noi cu Sășenka. Vă așteptăm cu nerăbdare.

O să încerc s-o conving

Seara, Dima îi transmise invitația.

Nu mergem, tăie Alina scurt.

Dar e mama ta și sora ta, încercă s-o convingă soțul.

M-a trădat. Și pe fetița aia nu vreau s-o văd.

Și așa trăiau paralele. Svetlana și Igor într-o casă la țară, Alina și Dima într-un cartier dormitor. Uneori, de la prieteni comuni, Alina auzea despre mama ei: A fost internată, Nastia are febră. Undeva adânc în suflet, îi dorea să meargă, să o îmbrățișeze ca odinioară. Dar gelozia și mânia o copleșeau.

Dima, trebuie să cumpărăm Alexandrei fundițe și papuci de schimb, spuse Alina la cină.

Avem timp. Abia îmi vine să cred că au trecut deja șapte ani

Mamă, pot să nu merg la engleză? intră în bucătărie Alexandra alergând.

Nu! Am schimbat apartamentul tocmai pentru această școală! răspunse Alina ferm.

Ea, ca odinioară Svetlana, încerca să-i ofere fiicei sale tot ce era mai bun.

Primul septembrie. Dima luă liber să o însoțească pe Alexandra în clasa întâi. Mergeau departe, dar la o școală prestigioasă cu profil bilingv.

Soneria, felicitările, sfaturile

Clasa I A! anunță învățătoarea.

A noastră! șopti Alina, conducând-o pe fetiță spre grupă.

Și brusc, în mulțimea părinților, o zări pe mama ei. O clipă și privirile li se întâlniră. Svetlana stătea lângă o bancă, ținând de mână o fetiță cu fundițe identice celor ai Alexandrei. Anastasia. Fata o privi pe Alexandra cu ochi mari, curioși. Alina simți cum îi tremură mâinile, dar nu mai avea puterea să plece privirea. În acea tăcere grea, plină de amintiri și durere, Alexandra zâmbi fără grijă și alergă spre colegi iar Anastasia o urmă, șovăind, apoi râzând când Alexandra o luă de mână. Svetlana făcu un pas înainte. Alina respiră adânc și, pentru prima dată în mulți ani, încet, aproape imperceptibil, dădu din cap. Nu era iertare încă. Dar era un început.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

three × 1 =

Doar Soarta Mea
Troienele Destinului