**Jurnalul meu**
Alex, te rog, poate renunți la această cursă? Nu-mi dă pace inima Șopti Adela, încercând să-și ascundă fiori din glas.
Această cursă aduce bani frumoși. Și avem nevoie, Adi. Știm amândoi cât de greu se câștigă fiecare leu acum, răspunse Radu, strângând-o pe soție și sărutând-o pe frunte, apoi pe cele două fetițe zburdalnice, gemenele Ioana și Mihaela.
Adela încuviință tăcută. Inima îi plângea, dar mintea îi spunea că soțul avea dreptate bugetul lor era la limită. Ștergând lacrimile, îl privi plecând și șopti, cuprinzându-l: Întoarce-te cât mai repede Te așteptăm.
Ușa se închise în urma lui Radu. Adela încleștă pumnii, dădu de mâncare fetițelor și le scoase la plimbare. Ziua trecu neașteptat de liniștită. Nici capricii, nici isterii parcă și copiii simțeau ceva anevoios.
În fiecare seară, la zece, vorbeau la telefon, așa cum făcuseră mereu. Adela îi povestea cât le e dor fetițelor de el, cum coase încet comenzi. Radu râdea la telefon și promitea: Mâine sunt acasă, drăguță.
Dar acasă nu s-a mai întors.
Pe drumul de întoarcere, tirul său s-a izbit de un camion care intrase pe contrasens. Totul se întâmplase prea repede. Nici o clipă să evite. Radu muri pe loc.
Aceeași noapte, sună telefonul. Adela, ca într-un coșmar, ridică receptorul și lumea i se nărui.
Se târî până la vecina, bunica Maria, și o rugă să aibă grijă de fetițe. Apoi se prăbuși chiar pe prag. Doctorii abia au reușit să o salveze o operație de urgență, cezariană complicată.
Băiatul născut era slab, prematur. Îi lipsea puterea tatălui, iar mamei sprijinul unui bărbat.
Adela l-a numit Radu, după soțul ei. Când a ieșit din spital, a numărat banii rămași. Ajungeau pentru două luni. Apoi se va vedea.
Viața a devenit o luptă pentru supraviețuire. Vecina, bunica Maria, ajuta cum putea. Nu aveau rude aproape. Adela a început să coasă din nou mai întâi pentru vecini, apoi, prin vorba bună, au început să-i vină clienți.
Fetițele au mers la școală, iar micul Radu la grădiniță. Ei erau speranța ei, ancora ei. Dar
Le iubea mai mult pe fete. Iar pe băiat nu, nu-l ura doar nu-l putea privi fără durere. Semăna tot mai mult cu soțul pierdut. Și de fiecare dată când îl vedea, simțea că n-a reușit să-l țină, să-l oprească
Băiatul era liniștit, bun, grijuliu. Citea, ajuta, nu se plângea niciodată.
Fetițelor le cumpăra haine noi, le coșea rochii pentru păpuși. Lui Radu îi repara vechiturile.
Sărmanul de tine Orfan cu mamă vie, oftă bunica Maria, văzându-l cum spală vase sau strânge jucăriile surorilor.
Timpul a trecut. Fetele au crescut, s-au măritat, s-au împrăștiat. Rămasese doar Radu cu mama lui.
A terminat școala profesională și s-a angajat mecanic la fabrica de conserve din orașul natal, Iași. Adela începea să-și piardă vederea nopțile nedormite, nervii zdrobiți, anii de singurătate și-au spus cuvântul.
Radu avea grijă de ea cum putea. Gătea, spăla, o plimba de mână prin parc. Ea îi șoptea tot mai des: Iartă-mă, fiule N-am meritat dragostea ta. Trăiește-ți viața, ești tânăr
El doar zâmbea: O să fie, mamă. O să am și nevastă, și copii. Mai ai timp să-ți bucuri de nepoți.
Și într-o zi a venit. Elena, simplă și timidă.
Mamă, Elena va sta cu noi. Nu are pe nimeni. E orfană, spuse Radu încet.
Peste trei luni s-a ținut nunta. Au venit fetele, nepoții, ginereii toată familia adunată. Adela era fericită, dar zâmbea tot mai des prin durere.
Diagnosticul era crunt cancer. Nu mai avea mult, și știa asta.
Dar soarta i-a mai dat o bucurie și-a văzut primul nepot.
A plecat liniștită, cu un zâmbet pe buze. Apoi, ochii i s-au închis pentru totdeauna, cu mâna strângându-i blând pe cea a fiului care îi rămăsese cel mai drag.
