Căsătorie – asta-i viața!

Așa, să-ți spun o poveste!

În a treia zi, degetele au început să se miște. Mișcarea a pornit de la vârfuri acelea care semănau cu pălăria unei ciuperci roșii, dar fără picățele. Apoi, și partea gri a tresărit, iar până la amiază, degetele se fâțâiau pe toată lungimea. Nu aveau falange înăuntru, așa că se foloseau de asta. Unul câte unul, s-au apucat să se balanseze în ghiveci, încercând să se agațe de margini. Mariana a râs ușor amuzant că alesese un vas în formă de cap omenește. Se vede că și ea se zbate cu gândurile.

Degetele s-au oprit din cercetat spațiul din jur și au înghețat o muscă zbura spre fereastră. Agitând aripile, insecta s-a așezat pe perdeaua înflorată și a început să se târască pe ea în jos. După ce și-a probat trompa pe fire, a zburat și s-a lipit de geam. Degetele au rămas nemișcate, teamă să nu tresară. Musca s-a urcat pe vârful roșu al unui deget. L-a gustat cu trompa, apoi a început să coboare.

Degetul a reacționat fulgerător. Vârful s-a năpustit în jos și a strâns musca. Un pocnet a tăiat zumzetul, iar toate cele șapte degete s-au încolăcit într-un pumn și s-au aplecat spre pământul din ghiveci. Ciuperca părea acum un creier sur cu vene roșii.

*”Mâncare pentru minte,”* a murmurat Mariana și a scos un căldăruș mic din cuptor. Zeama de carne începuse deja să fiarbă prea tare.

***

Mariana a turnat zeama într-un castron, a amestecat cu lingura, a privit consistența bună, mirosul plăcut. A luat o lingură de supă și a stropit ghiveciul. Degetele au tresărit nervoase, absorbind lacome apa de carne între venele lor. Mariana s-a dat puțin în spate, continuând să privească. Degetele au zvâcnit și au crăpat, începând din vârfuri. Părțile gri s-au deschis în petale roșii, cu mici muguri pe suprafața interioară. Ciuperca, acum deschisă și coaptă, zăcea ca o floare roșie pe capul de lut.

Mariana a zâmbit și a luat ghiveciul în mâini. Un deget a încercat să se întindă spre ea. A fluierat ușor și degetul a înghețat.

*”Așa, așa,”* a șoptit ea, apoi s-a apropiat de pivnița deschisă.

În întunericul gropii se mișca ceva a aruncat ghiveciul acolo. S-a auzit un chițăit înăbușit, apoi un pleoscăit umed.

Mariana s-a întors la sobă și a ridicat căldărușul. Cârpa groasă de lână, udă, i-a alunecat puțin între degete, căldura de pe fontă arzându-i pielea. Zeama groasă și tulbure s-a revărsat în pântecele pivniței iar aceasta a răspuns cu un pâlpâit mulțumit.

Fata a pus căldărușul deoparte și a aprins un felinar. Ciupercile de pe pereții pivniței se mișcau cu degete cenușii. Una câte una, se deschideau în flori-roșii-tentacule, sătule după zeama de carne făcută după rețeta bunicii.

Așezând felinarul pe masă, Mariana a împins patul la loc, picioarele de fier scârțâind pe scândurile podelei. A verificat mecanismul, a netezit cearșaful și a acoperit gaura de sub pat.

Pe masă s-a întins o față de masă albă, iar pe farfurii mâncăruri fierbinți din cuptor. Podeaua strălucea, iar în lămpi era ulei proaspăt. Schimbând rochia uzată cu o cămeșă nouă, Mariana și-a ciupit obraji și s-a uitat pe fereastră.

De la piatra de la răscruce se apropia un călăreț în zale strălucitoare. Oare nu e minunat? Poate astăzi se va mărita! Și dacă mirele nu va fi bun… ei bine, mereu poate să-l trimită în pivniță, la ciuperci.

Mirele a oprit calul chiar la scară și vrăjitoarea Mariana i-a zâmbit cu toți dinții.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

2 × two =

Căsătorie – asta-i viața!
Crunchetul unei crengi uscate sub piciorul lui Vanea a trecut neauzit – pentru el, tot universul s-a dat peste cap și s-a rotit într-un caleidoscop colorat, ca apoi să explodeze în milioane de steluțe ce s-au adunat toate într-o durere vie, deasupra cotului stâng. „Aoleu…” – Vanea și-a prins de brațul rănit și a strigat de durere. „Vanea!” – prietena lui, Sanda, a zburat spre el și a îngenuncheat în grabă lângă băiat – „Te doare tare?” „Nu, ce să zic, e o plăcere!” – s-a strâmbat el, bombănind printre dinți. Sanda i-a atins grijulie umărul, dar Vanea a dat brusc mâna ei la o parte, fulgerând-o cu privirea: „Lasă-mă, mă doare rău! Nu mă atinge!” Umilit că și-a rupt probabil mâna și va îndura glumele prietenilor și ghipsul, dar și că s-a făcut de râs în fața Sandei încercând să-i arate cât e de grozav, Vanea s-a ridicat hotărât spre spital cu mâna atârnând. „Vanea, nu te necăji, totul o să fie bine!” – Sanda încerca zadarnic să-l încurajeze, dar el s-a oprit și i-a zis cu ciudă: „Lasă-mă, ce bine să fie?! Ți-am zis că mi-am rupt mâna! Tu nu pricepi? Du-te acasă și lasă-mă!” A plecat pe trotuar, lăsând-o pe Sanda cu ochii mari și umezi, șoptind din nou: „O să fie bine, Vanea… o să fie bine…” *** – Domnule Ivan Victorovici, dacă nu vedem transferul banilor în următoarele 24 de ore, vom fi foarte dezamăgiți. Și încă ceva: mâine e anunțată polei pe drumuri, deci aveți grijă la volan – știți și dumneavoastră, accidentele sunt niște necazuri de care nimeni nu e ferit. O zi bună! Vocea de la telefon s-a stins. Ivan a trântit mobilul, și-a trecut mâinile prin păr și s-a lăsat pe spate în fotoliu: „De unde să fac rost de ei? Tranzacția era prevăzută abia pentru luna viitoare…” A răsuflat adânc, a pus mâna pe telefon și a format un nou număr. – Doamnă Olga Vasilievna, putem transfera azi banii noștri partenerilor din holding pentru echipamentul livrat? – Dar… domnule Ivan Victorovici… – Putem sau nu? – Se poate, dar asta dă peste cap plata salariilor… – La naiba cu ele, vedem noi după aceea! Faceți azi transferul. – Bine, dar să știți că… Ivan a închis fără să o lase să termine și a lovit cu pumnul brațul scaunului: „Nenorociții…” O atingere blândă pe umăr l-a făcut să tresară. – Sanda, nu ți-am zis să nu mă deranjezi când lucrez? Ți-am zis, nu? Soția lui, Alexandra, i-a atins părul și i-a șoptit la ureche: – Vanea, nu te consuma. O să fie bine. – M-am săturat de „o să fie bine” al tău! Nu mai suport! Poate mâine mă omoară cineva, și atunci tot bine o să fie? Ivan a sărit și a împins-o de lângă el: „Ce faci, ai pus borșul pe foc? Du-te și gătește! Lasă-mă în pace, și singur mi-e destul de greu!” Sanda a oftat și a ieșit din birou. În prag, s-a întors și a șoptit iar cele trei cuvinte. *** – Știi… Stau aici și-mi amintesc toată viața noastră… Bătrânul a deschis ochii și și-a privit soția cu ochi tulburi. Chipul ei frumos era traversat de riduri fine, umerii îi erau lăsați, iar postura, odinioară elegantă, slăbise. Fără să-i dea drumul la mână, ea i-a aranjat perfuzia, zâmbind în tăcere. – Ori de câte ori ajungeam la ananghie, când eram pe marginea vieții și a morții, când treceam prin cele mai crunte încercări… veneai și spuneai mereu aceeași frază. Nu-ți imagina ce nervi îmi făcea. Voiam să te cert pentru naivitatea ta! – bătrânul a încercat să zâmbească, a tușit îndelung și a continuat – Mi-am rupt mâini, picioare, am fost amenințat de zeci de ori, am pierdut totul, am căzut în gropi din care puțini mai ies… iar tu mereu numai „O să fie bine.” Și n-am să-ți spun – niciodată n-ai mințit. Cum de știai tu mereu înainte? – Nu știam eu nimic, Vanea, – a oftat bătrâna, – crezi că ție îți spuneam asta? Eu pe mine mă linișteam. Te-am iubit ca o nebună toată viața, tu ai fost viața mea. Când tu erai rău, la mine în suflet era furtună. Am vărsat atâtea lacrimi, am pierdut atâtea nopți… și mereu mi-am spus: „Fie și pietre din cer să cadă, dacă el e viu, totul va fi bine.” Bătrânul i-a strâns mâna cu ultimele puteri. – Asta era… Și eu m-am supărat pe tine. Iartă-mă, Sanda… O viață întreagă am trăit și de tine nici nu m-am gândit. Ce fraier am fost, nu? Bătrâna și-a șters discret o lacrimă și s-a aplecat asupra lui. – Vanea, nu-ți fă griji… S-a oprit o clipă, i-a privit ochii și și-a pus capul pe pieptul lui, mângâind cu drag palma ce se răcea. – A FOST bine, Vanea dragă, A FOST bine…