Pe un covor de frunze galbene…
Mărioara se uita la lista de rețete, lua un blister după altul și turna capsulele în paharele de plastic. Lucrul obișnuit de fiecare zi pregătirea medicamentelor pentru pacienți.
Așa îți trece toată viața într-un șir de acțiuni monotone. Singură. Inima îi zvâcni, ca o rană proaspăt deschisă. Își amintea cu amănuntul ziua de ieri. Fiecare cuvânt răutăcios spus de soț răsuna în piept ca o durere usturătoare.
Aruncă blisterul gol în coșul de gunoi de lângă masă, luă un flacon, turnă o mână de pastile pe palma ei și începe să le distribuie în pahare, accelerând treptat ritmul. Dar gândurile ei erau departe, în trecut…
Mărioara, ce faci? se auzi deodată vocea infirmierei-șefi.
Mărioara tresări, flaconul îi căzu din mână, răsturnând paharele. Se uită speriată la pastilele risipite pe tavă.
Ce e cu tine? Îți dai seama că ai fi putut omorî pacienții, dându-le doze mai mari de medicamente? Dă-te deoparte! Infirmiera-șef o împinse ușor. Doamne, ce facem acum?
Scuzați-mă, Lucreția Vasilievna, voi repara totul acum… Mărioara luă un pahar, îl vărsă pe palmă și se uită speriată la pastile, nedumerită.
Dă-mi aici! Repară ea. Cum să mai știi acum care-i care? Adună pastilele din palma ei și le aruncă la gunoi.
M-am pierdut puțin în gânduri… Mâinile îi tremurau, se uita cu groază la pahare.
Dacă nu intram eu la timp, ar fi fost mare problemă. Ai vrut la pușcărie? o mustră infirmiera-șef.
Nu știu cum s-a întâmplat… Mărioara căzu pe un scaun, își acoperi fața cu palmele și izbucni în plâns. Umerii îi tremurau în tăcere.
Sper măcar că nu ai făcut deja injecțiile?
Mărioara clătină din cap, plângând în continuare.
Înainte nu erai așa distrată. Ai experiență, nu ești începătoare.
Soțul… A plecat de la mine ieri… Glasul îi suna înfundat, strivit între palme.
Aha. Bine, nu mai plânge. Infirmiera-șef începu să arunce pastilele din pahare în coșul de gunoi. Eu voi pregăti medicamentele. Tu… Nu te pot lăsa să lucrezi în starea asta. Ai face numai probleme, apoi amândouă am ajunge la proces.
Mărioara își dădu palmele de pe față și sări în picioare.
Lucreția Vasilievna, eu…
Stai jos. Mai bine du-te acasă. Scrie o cerere de concediu de mâine. O să o duc eu direct la șefă și o să explic.
Voiam să-mi iau concediu când naște fiica mea, să o ajut. O să fiu mai atentă, promisi Mărioara, ștergându-și rimelul de pe obraji.
O săptămână îți ajunge să-ți revii? Restul îți iei când naște fata. Și du-te acasă, să nu te mai văd. Eu o să stau în locul tău. Și taci, altfel te dau afară pe motiv.
Mărioara clipi nedumerită.
Doamne, îmi e teamă să mă gândesc ce ai fi putut face, oftă Lucreția. Dar pacienții noștri sunt atenți, ar fi protestat când ar fi văzut câte le-ai dat, continuă ea, mai calmă.
Era plinuță, nasturii halei ei albe se întindeau pe pieptul generos. Mărioara lângă ea părea și mai fragilă.
Și te spală pe față. Toți bărbații, chiar și cei mai buni, într-un final se uită și în altă parte. Lucreția oftă și începu să pună pastilele în pahare. Stai. Îți chem un taxi, că în starea asta ai putea să te arunci sub mașină.
Mărioara nu contrazise. Scrise cererea de concediu, se schimbă, luă geanta și ieși din spital. La poartă o aștepta un taxi galben. Se urcă pe bancheta din spate și dădu adresa.
Nu avea chef să meargă acasă. *Soțul a plecat, probabil e fericit cu alta, iar eu aproape că am trimis pacienții în lumea cealaltă. Trebuie să-mi revin…* Gândurile i se întrerupseră când începu să sune telefonul. Scoase mobilul din geantă. Fiica ei.
Mamă, bună, se auzi vocea veselă a Andreei.
În clipa aceea, groaza păru să se risipească. Nu apucase să dea medicamentele pacienților, nu se întâmplase nimic grav.
Andreea, ce faci? De ce suni?
Totul e bine, mamă. Ești la serviciu?
Sunt în taxi, merg acasă. M-au trimis în concediu o săptămână.
De ce? Ești bolnavă? se îngrijoră fata.
Nu, sunt bine. Doar… așa s-a întâmplat. Pot să vin la voi o săptămână?
Bineînțeles, vino. Când?
Mâine direct. Dacă găsesc bilete la trenul de noapte…
Vorbea cu fiica fără să observe că taxiul ajunsese deja la blocul ei.
Scuzați, am ajuns. Am altă comandă, o grăbi șoferul.
Da, da. Cât vă datorez? întrebă Mărioara, luând telefonul de la ureche.
Șoferul o privi indulgent.
E plătit. S-a luat de pe card când s-a comandat taxiul.
Aha? *A, deci Lucreția Vasilievna a plătit,* își dădu ea seama și coborî din mașină.
Mamă, cu cine vorbeai? întrebă Andreea.
Cu șoferul. Îți dau eu telefon când iau bilet, spuse, apoi băgă mâna în gean







