Două mame, un singur suflet: Povestea unei iubiri fără granițe

Două mame, un singur suflet

Mama mea, Ana, a plecat din viață când aveam doar doi ani. Am cunoscut-o doar din fotografii, dar niciodată nu am uitat-o. Totuși, toată viața am numit-o mamă pe alta femeie cea care a intrat în casa noastră și a rămas pentru totdeauna.

Nu-mi amintesc ziua când a apărut. Părea că mama Lenuța a fost mereu lângă mine. Mică de statură, cu ochi negri ca tăciunele și un zâmbet care încălzea inima chiar și în cele mai mohorâte zile.

Mamă Lenuță… așa o strigam.

Lenușo, îi spunea tata cu blândețe.

Rudele nu au ascuns niciodată că nu era mama mea adevărată. Dar inima mea a acceptat-o fără rezerve. Credeam că mama Ana, plecând, a rugat-o pe Maica Domnului să-mi trimită o ocrotitoare. Și așa a făcut.

Surorile mamei Ana și bunica mă luau adesea la ele. Nu ratau nicio ocazie să mă întrebe:

Ți-a făcut micul dejun? Te-a îmbrățișat? A ieșit cu tine la plimbare?

Tăceam. Atunci nu știam să le spun că nu aveam nevoie de întrebările lor. Acum înțeleg jigneau dragostea mea pentru mama Lenuța. Pentru că ea m-a iubit la fel de mult ca și cum m-ar fi născut.

Nu m-a oprit niciodată să-mi amintesc de mama Ana. În schimb, mă lua de mână și mă ducea la biserică.

Intrăm în liniștea umbrită a lăcașului. Luminarea licăreau în fața icoanelor. Cumpăra două: una pentru sănătate, alta pentru pomenire.

Asta o punem pentru tine, dragă, să-ți dea Dumnezeu sănătate și bucurii. Iar aceasta pentru mama Ana, să-i fie împărăția cerului luminoasă.

O priveam cum se închină și șopteam rugăciunile după ea.

Mamă, mă vede mama Ana? întrebam încet.

Te vede, dragă. Sufletul nu moare. Trăiește la Dumnezeu. Și când ne rugăm, ea ne aude și se bucură.

După slujbă, comandam mereu parastas. Și când preotul cânta Dă-i, Doamne, odihnă, mama Lenuța se închina și șoptia:

Împărăția cerului, Ano… vezi cât de bine avem grijă de Ilincuța ta.

Iar pe drumul spre casă, zâmbea printre lacrimi:

Vezi, dragă, ai două mame. Una în cer, alta pe pământ. Dar te iubim la fel de mult.

Trăiam la sat, și toată lumea o știa pe mama Lenuța. Lucra ca bucătăreasă la câmp, mereu grăbită, cu pași mici și repezi.

Unde te repezi așa, Lenuță? o întrebau vecinii.

La muncă, unde! Trebuie să fac totul la timp.

Se întorcea acasă la fel de grabnic. De îndată ce trecea pragul, venea la mine:

Ilincuța, ce mai faci? Ai mâncat? Ai făcut lecțiile?

Și mereu îmbrățișări calde, săruturi pe frunte, pe obraji, pe nas…

Acest nas e preferatul meu! șoptea, sărutându-mă.

Când făcea plăcinte, întotdeauna mi-a făcut și mie aluat într-o strachină mică.

Hai, mica mea bucătăreasă, ia aluatul. Încearcă și tu!

O să fie bune? întrebam, murdărindu-mă până la coate în făină.

Bineînțeles! Ai mâini de aur, ca mama Ana.

Plăcintele ei erau minunate cu unt, cu usturoi… Și ea însăși era ca pâinea caldă, rumenă, mirosind a bunătate.

Când aveam primele greutăți la serviciu, mă alina cu vorbe bune.

Mamă, nu-mi iese nimic… totul se încurcă.

Se așeza lângă mine, îmi lua mâinile în palmele ei calde:

Ilincuța, cine nu greșește? Greșelile te învață. Notează tot, să nu uiți. Și eu nu știam la început. Copiam rețetele într-un carnețel. Și uite, am învățat. Și tu vei învăța. Important e să nu te descurajezi.

Când s-a născut fiul meu, mama Lenuța a stat toată noaptea sub ferestrele spitalului. Era aprilie, aerul primăvăratic pătrunzător, dar ea n-a plecat.

Mamă, de ce-ai stat în frig? am întrebat-o mai târziu.

A zâmbit cu acel zâmbet care încălzea tot:

Unde altundeva să fiu, dragă? Mă rugam sub ferestrele tale, să te întărească Domnul, și îngerii să-l legene pe băiețelul tău. Chiar dacă nu puteam fi lângă tine, inima mea era acolo.

Apoi, într-o dimineață, a sunat tata:

Dragă… mama Lenuța nu mai este.

Nu puteam crede. Părea imposibil ca o astfel de lumină să se stingă.

Astăzi răsfoiesc un album vechi. Fotografiile mamei Ana și ale mamei Lenuța se împletesc în el ca firele unui covor. Și înțeleg: Dumnezeu nu m-a lăsat orfană. Una dintre mame mi-a dat viața. Cealaltă dragoste și credință.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

19 + four =

Două mame, un singur suflet: Povestea unei iubiri fără granițe
Destine de Femei. Povestea Mariei A murit bătrâna Nastea, iar Mariei i-a devenit și mai amar sufletul. Noră neprimitoare pentru soacră, după părerea dânsei: prea slabă, harnică nu prea, și cine știe dacă o să-i dea copii unui fecior așa de voinic. Maria toate le răbda – dar când îi era dor și greu la inimă, fugea la bătrânica ei dragă. Bunica Nastea era, pentru Maria, cel mai iubit om – și pentru tatăl dispărut, și pentru mama decedată de boală după zece ani. Când Dan, flăcăul cel frumos și gospodar, a privit orfana nimănui, doar Dumnezeu a știut ce a fost în inima lui. Avea gospodărie aleasă, dar s-a îndrăgostit de o fată săracă. Asta numai cumătra Avdotia, soacra, pe la spate așa o numea pe noră. Maria, biata, încerca să-i facă pe plac soacrei: harnică, supusă, orice făcea în casă. Dar niciodată de ajuns! În prezența lui Dan, lucrurile mai mergeau, dar, de cum bărbatul pleca în satul vecin, viața devenea o povară. – Rabdă, Mărioară, avea s-o îmbărbăteze bunica, – va trece. Dar și bunica s-a stins, anii au trecut, iar Avdotia a început s-o urască tot mai mult pe noră. Nu ieșise cum voia ea: fiu-său adusese o sărmană acasă, nu nora bogată pe care o avea ea în plan. Și-așa s-a pus inima soacrei împotrivă cât de tare a putut. Dan era bărbat cu capul pe umeri: după moartea tatălui, gospodăria o ridicase și mai mult, dar știa să pună piciorul în prag cu mama lui. Iar Maria o iubea nebun, iar ea îl iubea tot pe el, din tot sufletul. Știa deja de caracterul scorțos al soacrei, dar avea credință în hotărârea lui Dan și a acceptat să se mărite. S-a mutat la casa bărbatului, și a răbdat răutățile soacrei. Când lacrimile o copleșeau, fugea la mormântul bunicii, să-și aline inima. Se așeza la marginea crucii și plângea, iar parcă mâinile blânde o alinau. Doar așa, pentru câteva clipe, durerea se domolea. Însă a rămas singură. Timpul trecea, iar soacra tot mai rău și mai rău cu ea: trăiește ca o parazită, anul treilea deja, nici copii nu aduce. Pentru Maria, vorbele astea erau mai rele ca iadul. Știa că soacra tot bocește-n urechea lui Dan că fata-i „stricată“, că n-o să-i dea copii. Chiar dacă soțul nu dădea atenție bârfelor, lumea vorbea: cum că neamul lui Dan o să se sfârșească cu el. De fiecare dată când Dan își vedea soția, toate grijile ii treceau, dar Maria simțea că numai rugăciunea sau vreun miracol îi va da bucuria copilului. Și minunea s-a întâmplat: a rămas însărcinată. Atunci, Avdotia s-a înrăit și mai tare, ținând-o pe noră la muncă și în frig, cu vorbe mușcătoare. A născut Maria băiețel, dar copilul era plăpând, abia respira, des se făcea vânăt la față. Soacra o ataca cu vorbe grele, iar Maria, plângând, încerca să-și apere pruncul firav. Au venit vremuri grele, soțul plecat cu treabă, iar Avdotia și mai crudă: nicio clipă de liniște nu avea fata, între muncă și nopțile nedormite, vegheând la copil. Tot mai rău îi era și Mariei și bebelușului. Într-o seară, după ce soacra i-a spus răspicat că ar fi mai bine să-l lase în urmă pe Dan, că să răzbedească unul cu „sânge sănătos”, șocată și răvășită, Maria a luat copilul în brațe și a plecat, noaptea, din casa soacrei. A rătăcit pe la marginea pădurii până ce mila unei femei din alt sat, Aculina, a salvat-o. A fost ajutată și călăuzită către bătrâna Aglaia din codru, cea socotită vrăjitoare, dar care făcea minuni cu copiii bolnavi. Acolo, Maria a aflat pricina bolii copilului: necazurile și vizitele dese la cimitir în timpul sarcinii. În grija bătrânei, micuțul s-a lecuit, iar lui Maria i s-a luminat sufletul. Dar în satul de baștină Dan, întors de la drum, a găsit casa pustie și soacra plângând pierderea. Anii au trecut; pe Dan îl bântuia dorul de soție și de copil. În final, răpus de dor și remușcări, după moartea soacrei, a vrut să-și pună capăt zilelor, dar Maria l-a găsit la timp în mijlocul pădurii, salvându-l de la pieire. Cu inima renăscută, Dan și Maria s-au mutat împreună într-un sat nou, lângă Aculina, crescându-și băiatul și găsindu-și liniștea departe de umbrele trecutului. Prin bălării a crescut iarba pe mormântul soacrei, uitată de toți, ea care a răsturnat cu mâna ei fericirea și destinul ginerei… ©