„Mai rămâne o singură semnătură — și va fi dată afară din apartament!” — soțul chicotea la telefon cu amanta lui.

Mai e doar o semnătură și o să fie dată de șase pe ușa apartamentului! am auzit pe telefon cum Dumitru chicotea în timp ce vorbea cu amanta lui.

Ilinca stătea lângă balconul ușor deschis, cu perdelele subțiri fluturând în briza toridă de iulie, și asculta conversația. Vocea lui Dumitru, liniștită și nonșalantă, răsuna din bucătărie.

Mai e doar o semnătură și apartamentul e scos de sub noi! a râs el în telefon. Poți să crezi, Sânziana, cât de ușor e totul?

Ilinca a simțit cum i se strânge respirația. Ce apartament discuta el? Și cine e Sânziana?

Nu, e o proastă totală, a continuat soțul ei. Va semna orice-i cer. Tot ce contează e să-l prezintăm cum trebuie, de la beneficii fiscale la optimizări

Ilinca s-a sprijinit de perete, simțind cum pielea i se răcește în ciuda caniculei. Apartamentul cu trei camere din centrul orașului, moștenit de la bunica ei acum trei ani, fusese pus pe numele ei înainte de căsătorie. Acum șase luni, Dumitru o convingea pe Ilinca să-i dea o procură pentru administrarea proprietății, promițând că va fi mai ușor să rezolve treburile casnice când ea este la serviciu sau în delegație. La vremea aceea părea rezonabil în credința că în cuplu trebuie să existe încredere deplină.

Ce dacă ea se trezește la vremea asta? a întrebat el, parcă răspunzând la o remarcă a amantei.

Atunci va fi prea târziu! a râs Dumitru. În momentul acela apartamentul va fi deja vândut și vom începe o viață nouă cu banii ăia.

Ilinca a închis ochii, încercând să digere ce auzise. Dumitru plănuia să o păcălească pe soția lui, să o oblige să semneze niște acte, să vândă apartamentul și apoi să fugă cu amanta lui.

Nu te stresa atât de tare, o liniștea pe amantă. Ilinca e proastă, nu înțelege nimic. O să spun că e pentru reînregistrare și ea va semna. Are încredere totală în mine.

Ea chiar avea încredere în el. Acum trei ani, Ilinca îl credea pe Dumitru fără să pună întrebări. Părea un bărbat serios, lucra la o firmă de construcții, câștiga bine, era atent și grijuliu sau cel puțin părea așa.

Documentele sunt aproape gata, a spus Dumitru. Mâine le aduc acasă și le spun că trebuie semnate de urgență. Ilinca nici nu le va citi are încredere în mine.

Ilinca s-a strecurat în dormitor, fără să-și dea seama că ar fi putut fi zărită. Inima îi bătea atât de tare încât părea că îl poate auzi și din bucătărie. Avea nevoie de timp să gândească.

Bine, Sânziana, ne auzim mâine, a încheiat el apelul. Fă-ți bagajele. În curând vom fi liberi și bogați.

Dumitru a intrat în baie, iar Ilinca s-a așezat pe pat, prefăcându-se că adoarme. Câteva minute mai târziu el a aruncat o privire în dormitor.

Ilinca, dormi? a întrebat el în șoaptă.

Ilinca a mormăit ceva neînțeles fără să-și deschidă ochii. Dumitru a încuviințat și s-a dus în living să pornească televizorul.

Nopțile acelea Ilinca nu a dormit, gândindu-se la ce auzise. Imaginea era sumbră: soțul ei avea o amantă, plănuia să vândă apartamentul și să o lase pe Ilinca pe dinafară. Pentru el, ea era doar un obstacol în drumul său.

Dimineața următoare, Dumitru s-a arătat foarte afectuos. A pregătit micul dejun, i-a sărutat obrazul și a întrebat ce planuri are pentru ziua respectivă.

Ilincuș, am o zi plină de hârtii, a zis el, terminând cafeaua. Poate aduc ceva de semnat acasă. Oficiul fiscal cere reînregistrarea tuturor tranzacțiilor.

Ce reînregistrare? a întrebat Ilinca cu prudență.

Doar o formalitate, a scos el din cap. Au intrat noi cerințe. Toți proprietarii trebuie să-și actualizeze actele.

Ilinca a încuviințat, deși în mintea ei nota: înșelăciunea a început. Dumitru pregătea terenul pentru planul său.

La serviciu, Ilinca nu reușea să se concentreze. Gândurile îi reveneau la discuția de ieri. Cât timp avea el o aventură? Când a apărut amanta? Și, mai ales, cât de mult se planificase totul?

Seara, Dumitru s-a întors acasă cu un dosar de documente. Fața îi arăta seriozitate de afaceri, dar ochii îi străluceau de nerăbdare.

Ilinca, trebuie să semnezi aceste hârtii, a spus el, întinzându-le pe masă. E urgent, până mâine.

Ilinca a luat documentele, le-a răsfoit cu atenție. Scrisul nu îi era cunoscut, ștampilele erau neclare era evident o falsă.

Ce instituție e asta? a întrebat ea, arătând spre formular.

Inspectoratul fiscal, a răspuns Dumitru fără să clipească. Au creat un departament nou pentru imobil

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

2 × 3 =

„Mai rămâne o singură semnătură — și va fi dată afară din apartament!” — soțul chicotea la telefon cu amanta lui.
„Nincs családod, add át a házat a nővérednek, neki most sokkal nehezebb.” – jelentette ki anyám. Neked könnyebb, a nővérednek nagycsaládja van, ezt meg kell értened. — Miért vagy ilyen mogorva? A nővérem mellém ült a kanapéra, kezében egy pohár gyümölcslével. Az asztal körül gyerekzsivaj, a férje a feleségem anyjának mesélt valamit, közben tortás villát lengetett. — Semmi baj – fordítottam el a tekintetem. – Csak fáradt vagyok. Szörnyű napom volt a munkahelyen. Elmosolyodott, félrefésült egy tincset. — Már napok óta akarok beszélni veled. Apa házáról. — Hallgatlak. Közelebb hajolt, lehalkította a hangját. — Úgy gondoltuk… Neked és a férjednek minek ez a ház? Ketten vagytok, ott az a lakás. Mi meg három gyerekkel, albérletben, két szobában. Ha költözhetnénk – tiszta levegő, udvar, mindenkinek lenne hely. Hallgattam, néztem az unokahúgomat, ahogy a gyertyákat fújta a tortán. Hat éves. A legnagyobb a három közül. — Valójában nem is kell nektek ez a ház – folytatta. – Csak kiadás. A tető beázik, a kerítés dőlt, végtelen a felújítás. „És mivel fogjátok csinálni?” – futott át a fejemen. De hallgattam. — Anyánk is szerintünk ez a jó döntés – tette hozzá. – Nem ajándékot akarunk, csak mondj le a részedről. Aztán majd megegyezünk. Bólintottam, pedig belül összeszorult valami. Hazafelé a férjem némán vezetett. — Mi történt? — Azt akarják, mondjak le az én házrészről. — Hogy érted, adjuk oda? — Igen. Szerintük nekik nagyobb szükségük van rá. Nekünk mindenünk megvan. — Mindenünk? – mosolygott keserűen. – Az a lakáshitelben lévő garzon? Másnap anyám hívott. — Átgondoltad? — Nincs mit gondolni. A ház fele az enyém. — Mindig csak a jogaidat emlegeted – vágott vissza. – És a család? Nekik három gyerekük van. Te egyedül vagy. — Az én lakásomat tíz évig fogjuk fizetni a hitellel. — Nekik még az sincs. — Az utolsó hónapokban én ápoltam apámat. Én vittem orvoshoz, vettem a gyógyszereket. A nővérem kétszer jött el. — Te vagy a nagyobbik. Jobban kell értened. Neked nincs kötöttséged. “Szabad vagy.” Belém mart ez a szó. Este a konyhában ültem teával. — Ő is erőlteti? – kérdezte a férjem. — Igen. Másnap találkoztam egy barátnőmmel. — Mikor segített utoljára a nővéred? – kérdezte. Nem tudtam válaszolni. — Tudják mennyi pénzt költöttetek a lombikra? — Nem. — Majdnem egy millió. Egyetlen terhesség sem lett, és mégis azt hiszik, neked könnyű. Úgy döntöttem, elmegyek a házhoz. Egyedül mentem. Elhagyatott udvar. Nyikorgó ajtó. Por és emlékek illata. Találtam egy füzetet apám kézírásával – felújítási számítások. Tervezett. Nem volt ideje befejezni. Az almafa, amit együtt ültettünk gyerekkoromban. Ez a ház nem csak ingatlan volt. Emlék. Amikor anyám odajött, és azt mondta: — Nincs családod, neked könnyebb… Nem nyeltem le többet. — Három lombikbébi próbálkozás. Három. És először mondtam ki: — Ez a ház az enyém. És nem adom oda. Csend lett. De már nem üres. Felszabadító csend volt. Korán jött a tavasz. A szomszéd néni azt mondta: — Ő csak rád várt. A verandán ültem, teával, apám pulóverében, előttem az almafa. Ez volt az én otthonom. Nem azért, mert lemondtam róla. Hanem mert jogom volt hozzá.