Soacra m-a sunat într-un vis încețoșat, vocea ei avea dulceața ciudată a unei nuci din piața centrală din Chișinău:
Vino pe la noi, ajută puțin, doar două ceasuri, să fim gata pentru aniversare.
Nu am simțit capcana, mi-am zis în șoaptă: un pic de tăiat, niște salată, un ceai de tei. Dar când am intrat în bucătăria răcoroasă, unde aburii pluteau ca norii peste sarmalele din ceaun, iar lista cu bucate era lungă precum drumul spre Orhei, am auzit din gura ei:
Vin oaspeții peste patru ceasuri. E mai mult decât am crezut. Vreo douăzeci de suflete vor veni. Trebuie peștele, trei feluri de salată, carne, masa aranjată ca la nuntă
Am rămas în hol, paltonul pe mine, încă purtând visul nehotărât.
Douăzeci? Dar ați zis că-i doar pentru două ore
Da, două ore! a fluturat ea din mână, semn că nu-i loc de răspuns. Împreună facem mai iute. Ia prestișul și hai, începem de la salată!
Stați puțin am lăsat geanta, dar nu și paltonul. Credeam că-i ceva mărunt. Am planuri diseară.
I-a crescut privirea aspră, ca o umbră sub stejarul bătrân:
Ce planuri? Familia-i planul tău. Acum aici facem cinste anilor, cealaltă viață mai așteaptă.
Iată tonul care scoate inima și o pune pe o farfurie. Nu eu decid, doar accept.
Aș fi ajutat bucuroasă, dacă știam dinainte. Mi-ați spus altceva
Ce să mă apuc să-ți povestesc toate detaliile? s-a întors la plită. La aniversare, totul se face ca lumea. Sau vrei să mă omor singură la vârsta mea?
Mi-am mușcat buzele, cunoșteam jocul: vină, presiune, cuvinte ca un val rece.
Ați fi putut cere și altora. Sau măcar să mă preveniți.
S-a întors brusc spre mine:
De ce să cer la alții când am noră? Sau ai uitat ce-i familia?
Soțul meu era în camera de alături, cu telefonul în mână, televizorul bolborosea așa cum doar televizorul știe. Știa ce se întâmplă, dar era un fir de fum.
Nu refuz să ajut am zis. Dar nu e cinstit, m-ați păcălit.
Păcălit! a deschis larg brațele. Auziți, păcălită! Am rugat să ajute și ea face scandal. Iată Moldova de azi: tinerii se cred datori cu tot, dar n-au suflețel.
În interior era frig, ca o ladă goală de la piață. Plecam? Vor fi certuri. Rămâneam? Tăiam, căram, ascultam reproșuri.
Bine am inspirat adânc. Ajut la salate. Dar nu servesc musafiri.
A strâns buzele.
Deci eu să alerg cu tăvile?
Puteați organiza altfel. Să-l puneți și pe fiul dumneavoastră.
El e bărbat! a fost ironică precum o babă stricată la horă. Bucătăria nu-i pentru bărbați, el are altă misiune.
Ce misiune? Să stea cu telefonul?
Nu-i treaba ta! s-a ascuțit vocea. Ai venit la lucru sau cu gânduri filosofice?
Mi-am scos paltonul, am pus prestișul. Am început să toc zarzavatul. Soacra mi-a dat un semn mândru, a revenit la ceaunul ei.
După ce timpul s-a sucit ca un ceas stricat, m-a întrebat:
Când ajung musafirii, te schimbi, da?
Nu rămân. Ajut, apoi plec.
A pus lingura jos.
Cum adică pleci? Cine-i întâmpină, cine servește masa?
Dumneavoastră. Sau fiul.
El distrează lumea. El e gazda.
Gazda care n-a spălat niciodată o farfurie.
Deci bărbații se veselesc, femeile lucrează?
Da cum altfel? a clipit. Femeie emancipat-ai ajuns?
Nu pricep de ce trebuie să fiu ajutor pe gratis.
PE GRATIS? aproape a strigat. Noră esti! Suntem familie! Sau ai uitat cine v-a împrumutat banii de apartament?
A scos din mânecă argumentul suprem: leii pe care i-am întors demult, dar pe veșnicie rămâneam îndatorată.
I-am dat înapoi am răspuns calm.
Dar datoria sufletului? Recunoștința?
Am lăsat cuțitul.
Vreți să mă simt datoare toată viața?
Vreau să fii om. Om de familie, nu slujnică cu simbrie.
Dar exact așa mă tratați. Numai că fără leu.
A aruncat cârpa.
FĂ CE VREI! Dar nu pleca până nu așezi masa!
Am privit-o și am înțeles deodată: oricât de mult cedez, nimic nu se va schimba.
Nu am spus încet. Nu.
Ce? Ce-ai zis?
Nu. Plec.
Am scos prestișul, luat geanta, tras paltonul.
N-ai curaj! vocea tremura ca o frunză.
Soțul meu a ieșit din cameră.
Ce se întâmplă?
Ea pleacă! a arătat spre mine.
Ce faci?
Întreab-o pe mă-ta de ce m-a chemat două ore și vrea să muncesc pentru douăzeci de oameni.
Dar a zis că-i puțină muncă
Ajutor e ajutor, nu jertfă a intervenit ea. Nu să scormonești salata douăzeci de minute!
Mereu asta se repetă am zis. Și iar îmi scoate în față datoria.
Fă pe ajutorul și gata a ridicat din umeri el.
Dar tu? De ce nu tai, de ce nu pui masa?
Nu-i treaba bărbaților.
Am râs a oboseală, a durere.
Am înțeles. Descurcați-vă singuri.
Am plecat spre ușă.
Dacă pleci, să nu mai vii! a strigat ea.
Bine.
În mașină, mâinile îmi tremurau, telefonul zbârnâia, dar l-am ignorat.
Târziu, un mesaj: Întoarce-te numaidecât.
Răspuns: Nu sunt slujnică pe gratis.
Seara, acasă, cu ceai de tei, nu mă atingea ce se spune despre mine.
Soțul s-a întors târziu.
Mulțumită? Toți cred prostii despre tine.
Dar tu, ce crezi?
A tăcut.
Aveam nevoie să fii lângă mine am spus. N-ai fost.
A venit liniștea.
Două săptămâni, niciun telefon. Și atunci am priceput:
Uneori e mai important să pleci decât să rămâi.
Chiar dacă lumea urlă pe la spate că ai greșit.
