Nu o sărăcești, dar liniștea-n familie n-are preț! Povestea Olgăi, a lui Pășică și lupta eternă cu „…

Puiu, ți-a rămas limba prinsă între dinți sau aștepți să ne scoată mama-ta de aici cu tot cu canapea?
Anișoara, hai nu începe de la ușă, se bâlbâi soțul. A venit mama să bea un ceai, am mai stat, am povestit, nici nu am observat când a plecat, eram la baie.
La baie erai îl persiflă Anișoara, privind-o țintă, încruntată și arătând spre comoda din hol. Mai întreb o dată. Aici era o pungă. Din aia groasă, neagră. Unde e? S-a evaporat? Sau i-au crescut picioare și a plecat singură? Hai, zi pe bune. Știu eu prea bine cât îi place mamei tale să ia tot ce nu-i bătut în cui!

Dar de ce dai vina pe mama? Poate ai pus-o tu în altă parte. Ori poate a luat-o ea Poate a crezut că e gunoi Puiu s-a strâns tot într-un colț ca o pisică plouată.

Anișoara cunoștea tonul acela. Știa că, dacă ochii lui Puiu încep să joace șotron prin cameră, ceva nu-i curat. Se prindea imediat: a venit Marioara, a crezut că e de aruncat, iar Puiu, ca de obicei, a tăcut chitic. Era la ordinea zilei.

Gunoi?! Puiu, acolo erau lucruri pentru Mariana! Unele absolut noi, cu eticheta pe ele! Le pusesem lângă ușă, special să nu uit, să le duc direct! I-am promis deja! Ce să-i spun acuma? Că soacra-i cotoroanța satului și bărbatul meu o ajută la golit casa?

Fierbea Anișoara de nervi. Că i se stricau planurile, nu-i mare pierdere. Dar chiar vroia să ajute. Mariana era singură cu doi copii și o datorie în lei rămasă de la fostul bărbat. Mergea prin zăpezi cu adidași, că-i crăpaseră cizmele, iar de bani pentru unele noi nici vorbă. Făcea chifteluțe din pâine și cartofi și abia gusta, lăsând copiii și oaspeții să mănânce. Nu se plângea vocal, dar Anișoara pricepea cum stă treaba.

Anișoarei nu-i era greu să ajute numai că Mariana refuza banii. Așa că îi ducea haine și mâncare. Avea destule, de-a lungul anului mereu găsea ceva ce nu-i mai plăcea sau nu-i mai venea. Periodic făcea curat în garderobă și ducea la Mariana un balot de ajutoare.

Dar uite că ceva a mers pe jos până la alt destinatar. Poate că Anișoara nu ar fi făcut atâta zarvă, dacă nu adunase deja mulți nervi la pungă. Că nu era prima dată!

Totul începuse cu niște nimicuri.

Acum doi ani, Anișoara își luase o primă grasă și s-a răsfățat cu o cremă hidratantă scumpă, de la farmacie. A doua zi, deschizând cutia, a găsit pe suprafața perfectă o dâră adâncă, ca la arat.

Aoleu, am intrat și eu la voi să beau un ceai, am văzut cutia, iar mie mi se usucă pielea, am zis să încerc poate îmi iau și eu, răspunse Marioara când Anișoara a deschis subiectul, fără niciun semn de părere de rău. Oricum nu-ți pare rău, am luat doar un pic.

Un pic, da. Dar cum de pe buzele Marioarei apăreau ba bubițe, ba butoiașe roșii și fața înflorea mai rău ca grădina botanică, Anișoara a aruncat crema. Nu se risca la schimburi de microbi cu soacra.

Apoi, parfumurile primite cadou de la soț, nu ieftine, cu iz oriental, numai bune de aniversări. Anișoara venise acasă pe neașteptate și a dat nas în nas cu Marioara în hol. Parfumul deja plutea prin scară de ziceai că face reclamă pe bulevard.

N-a zis nimic nici atunci. Îi era jenă să dea lecții de bun-simț unei femei mature să nu ajungă nevasta aia cicălitoare din bancuri.

Dar vârful a fost povestea cu multicooker-ul. Cu Puiu au cumpărat unul nou, deștept, controlat din telefon. Pe cel vechi l-au pus bine, să fie. Poate îl vor da părinților la țară, poate îl vând. Ori, dacă cel nou nu va fi pe plac.

După o săptămână, cutia a dispărut.

Puiu, unde-i multicookerul? a întrebat Anișoara.
A, l-a luat mama, zise calm, fără să-și ridice ochii din Playstation.
Cum adică l-a luat?
A întrebat ce-i cu cutia aia ce ocupă loc. I-am zis că e cel vechi. Mi-a zis să nu stăm cu gunoaie și a cerut-o să o dea unei prietene. Cică la a ei tocmai s-a stricat. Și am zis da.

Anișoara a rămas cu gura deschisă. Multicookerul fusese cumpărat înainte de nuntă, pe banii ei. Puiu împărțea orice proprietate comună ca pe bomboanele de colind. Nu s-a gândit să întrebe sau să aștepte acordul ei. Mama a vrut, deci gata, dat.

Fix așa s-a întâmplat și cu pachetul pentru Mariana.

Sun-o, a ordonat scurt Anișoara. Pe maică-ta. Să vedem unde-i punga.
Măi, Ani, e seară Nu se face, mama o fi deja în pat, știi că se culcă devreme, încerca să se eschiveze Puiu. Oricum, dacă tot ai vrut să scapi de ele
Ție ți-e rușine de mama, mie mi-e rușine cu voi. Bine, sun eu, dar să știi: nu mai las de la mine. Dacă tu nu poți să ne aperi casa de invazia mamei, o fac eu.

Anișoara a pus mâna pe telefon și a plecat în sufragerie. Sună O secundă de ezitare, o idee trădătoare de a lăsa baltă dar nu, gata. Fie apăra azi dreptul la lucrurile ei, fie data viitoare o găsea Marioara mutată de tot la ei.

Alo, tu ești, Anicuță? voce de lebădă muribundă, ușor teatralizată. Tocmai adormeam. S-a întâmplat ceva?
Ba da, a dispărut punga neagră de pe comoda din hol. Unde e?
Aa, zdrențele alea? Le-am luat eu. Am crezut că vrei să le arunci. Te știu, nu te mai oprești din cumpărat, risipești banii, apoi arunci. Și la prietena mea, Lenuța, fata e fix pe măsura ta. Biata de ea, poartă aceeași geacă de iarnă de cinci ani, tot căptușeala e plină de găuri. E păcat să lași să se piardă. Am zis să fac o faptă bună!
Fapta bună-i când dai din ale tale, Marioara, mestecă printre dinți Anișoara. Când iei fără să întrebi de la alții, se cheamă hoție. Pachetul era pentru o prietenă a mea, care are cel puțin la fel de mare nevoie ca fata Lenuței.
Ce vorbești, dragă?! pufni soacra. Ce hoție? Suntem familie, avem totul în comun! Oricum tu nu sărăcești, ție-ți merge bine, salariu ai! Nu fi așa cârcotașă!

Bestia care zăcea legată de ani în interiorul Anișoarei a rupt definitiv lanțurile.

Știți ceva Nici nu vreau să mai discut. Dacă nu pricepeți frumos, va fi pe urât. Mâine chem pe cineva și pun camere de supraveghere în fiecare cameră dacă mai luați măcar un disc de vată, spun la poliție, dau imaginea și reclam!
Ce?? sări soacra ca arsă.
Ce-ai auzit! Și nu mă interesează a cui mamă sunteți. Dacă mai faceți, la lege sunteți doar cetățeanca Marioara, să-și caute avocat!
Ei, ți s-a urcat la cap, obraznico! Gata, nu mai calc la voi! Îi spun eu lui Puiu cu ce nașparlie trăiește!
Perfect! Povestiți cu cine poftiți. O seară bună!

Închise telefonul și îl trânti pe canapea. A oftat rășcolită, încercând să se calmeze. Când se întoarse, îl văzu pe Puiu în ușă, cu fața lungă.

Ani
Da, ce? Cameră, poliție E mama, știu. Dar exagerează! Oricum la noi, totul e în comun. Ce contează cui dai
În comun, zici? Anișoara aruncă o privire semnificativă la consola de sub TV, mândria soțului ultimul model.

Hei, ce faci? se crispa el.
Știi, Puiule La cinci la noi în scară stă o familie necăjită, cu băiat mic. Tatăl bea, mama învață la școală. Băiatul e cuminte, dar are telefon cu ecranul spart și consola nici n-a visat la așa ceva. Tu te joci poate de două ori pe săptămână, restul strânge praf. Ce-ar fi să o duc la băiat lui îi e mai de folos. Oricum tu poți să-ți cumperi alta, ai salariu frumos. Fapta bună, familie, totul la comun, nu?

Puiu a sărit ca ars și i-a blocat drumul.

Ai înnebunit?! E a mea! Am strâns bani jumătate de an! Care băiat?!
Aha! Anișoara făcu un pas înapoi și zâmbi strâmb. Nu-ți place când altul decide ce faci cu ce-i al tău, așa-i? Când ți se fac fapte bune din partea altora?

Puiu a amuțit, respirând greu, roșu la față, dar parcă înțelegerea i se așternea treptat pe chip. Parabola fusese dură, dar eficientă.

Bine, bine. Am priceput, mormăi. Vorbesc eu cu mama.
Nu mai trebuie. Eu am vorbit deja. Rolul tău e să mă lași să îmi apăr casa. Dacă nu, data viitoare, donația e pe spinarea ta. Și nu glumesc.

A trecut o lună.

Trei săptămâni zid de tăcere între Anișoara și soacră. În a patra, Marioara a sunat.

Puiuț, inimioara mea Am copt niște plăcinte cu vișine, ca la carte, dulci și moi, cum îți place. Hai că ți le aduc la micul dejun!

Puiu, bibilind o furculiță într-o farfurie cu macaroane și crenvurști, a înghițit în sec. Evident, mama știa unde-i punctul slab.

Mamă, am mâncat deja, răspunse precaut, uitându-se fugar la nevastă.
Ei, mănânci la cină! Să ai casă, de la mami.

A stat puțin pe gânduri. Oferta era tentantă, dar și-a amintit scena cu consola și vorbele nevestei.

Nu, mamă, a spus ferm, uitându-se în podea. Nu aduce, nu veni.
Cum, Puiu? Acum nici în casă nu mă mai primești pentru niște zdrențe?
Mamă, nu mai vrem scandal. Ne vedem sâmbătă, unde vrei tu, sau ne întâlnim la un suc. Plăcintele le lași pe altă dată. Acum la noi, nu mai primim vizite.
S-a-nțeles, ești sub papuc!

Tu-tu-tu. S-a făcut liniște. Anișoara, lăsând telefonul la o parte, ridică ochii spre el.

Mersi.
Eh Plăcintele erau bune Dar mai bun e să nu ne mâncăm capul zi de zi.

Cu Marioara nu s-au împăcat, ba chiar încerca mereu să reia asaltul asupra apartamentului. Dar frontiera familiei Anișoarei s-a închis. Și, deși uneori plăcintele nu treceau pragul, motiv de ceartă nu a mai fost. Poate nu s-au îmbogățit, dar măcar și-au câștigat liniștea și asta nu are preț, nici măcar la cursul BNR!

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

fourteen − nine =

Nu o sărăcești, dar liniștea-n familie n-are preț! Povestea Olgăi, a lui Pășică și lupta eternă cu „…
Inima lui motanul bătea încet și apăsat în piept, gândurile îi fugeau aiurea, sufletul îi era în durere. Ce s-ar fi putut întâmpla de l-a dat stăpâna la străini, de ce l-a părăsit? Când la mutare, Oleasa a primit cadou un britanic complet negru, a rămas câteva minute șocată… Garsioniera modestă, cumpărată cu greu, nu era încă amenajată. Mai erau și alte probleme care îi răpeau atenția. Și acum, o pisicuță! După ce și-a revenit din șoc, Oleasa s-a uitat în ochii aurii ai micului motan, a oftat, a zâmbit și l-a întrebat pe cel care i-l dăruise: – E motan sau pisică? – Motan! – Bine, atunci motan, te vei numi Barsic, – i s-a adresat convingător puiului. Acesta și-a deschis gurița mică și a scos un „Miau” timid… ***** S-a dovedit că britanicii sunt ființe extrem de prietenoase. Și iată că, deja al treilea an, sărbătoresc împreună Oleasa și Barsic, suflet lângă suflet. Mai mult decât atât, odată cu timpul, Oleasa a descoperit în Barsic o inimă mare și un suflet sensibil. Motănelul o întâmpina plin de bucurie acasă după serviciu, îi ținea cald noaptea, urmărea filme cu ea lipit de șold și alerga după ea când făcea curat. Viața cu motanul a căpătat culoare și sens. E atât de plăcut să știi că cineva te așteaptă acasă, cu cine poți râde sau plânge. Și cel mai important — cineva te înțelege din jumătate de cuvânt. Vrei, nu vrei, trăiești fericit, dar… De curând, Oleasa a început să observe o durere în partea dreaptă. Inițial a crezut că s-a mișcat greșit și a tras un mușchi, apoi a dat vina pe mâncarea grasă. Dar, când durerile s-au intensificat, a ajuns la medic. După ce medicul i-a pus diagnosticul, Oleasa a plâns toată seara, îngropată în pernă. Barsic, simțindu-i starea, s-a lipit ușor de ea și a încercat să-și liniștească stăpâna cu torsul melodios. Sub torsul lui Barsic, Oleasa a adormit fără să-și dea seama. Dimineața, resemnată, a decis să nu spună nimic familiei despre boala ei, ca să scape de privirile pline de milă și încercările incomode de ajutor. Avea, totuși, o fărâmă de speranță că medicii vor reuși să o trateze. I s-a propus un tratament care i-ar putea ameliora starea. A apărut întrebarea: ce face cu motanul? În sufletul ei, deși pacea era departe, a hotărât să găsească lui Barsic o nouă casă și o familie bună. A pus un anunț pe internet, specificând că oferă un motan de rasă în mâini bune. Când primul interesat a sunat și a întrebat motivul despărțirii de animalul adult, Oleasa, nici ea nu știe de ce, a mințit: a spus că este însărcinată și a descoperit alergie la blană de pisică. După trei zile, Barsic, în cutie și cu tot cu zestre, se muta la noii stăpâni, iar Oleasa ajungea la spital… Două zile mai târziu, i-a sunat pe noii stăpâni să afle despre Barsic, iar aceștia, scuzându-se de nenumărate ori, i-au spus că motanul a fugit chiar în seara în care l-au luat și nu l-au găsit de atunci. Primul impuls al Oleesei a fost să plece din spital și să-l caute. A cerut asistentei să o lase afară, dar aceasta a certat-o și i-a spus să revină imediat în salon. Colega de salon, observând zbuciumul tinerei, a întrebat ce s-a întâmplat. Oleasa, plângând amar, i-a povestit totul. – Nu te grăbi să plângi, fată dragă, – i-a spus o bătrână slăbuță, – mâine vine un medic mare de la București. Am și eu un diagnostic urât, fiul meu, care e om de afaceri, vrea să mă ducă la altă clinică, dar eu nu am vrut. Nu știu cum a reușit, dar a convins-o. O să rog și eu să te consulte și pe tine, poate nu e totul atât de grav, – vorbi bătrâna, mângâind-o cald pe Oleasa. **** Scos din cutie, Barsic a realizat că e într-o casă străină. Cineva necunoscut a întins mâna să-l mângâie… Nervii motanului au cedat: a izbit cu lăbuța și a fugit în colțul întunecat. – Pavel, nu-l atinge, lasă-l să se obișnuiască, – a auzit Barsic o voce feminină domoală, dar nu era vocea stăpânei sale. Inima îi bătea tot mai greu, gândurile îi zburau, sufletul îi era rănit. Ce s-a putut întâmpla de l-a dat stăpâna la străini, de ce l-a părăsit? Ochii de chihlimbar explorau camera cu privirea speriată. A observat fereastra deschisă. Sclipindu-i negru, a zburat prin cameră și a sărit afară! Din fericire, era doar etajul doi și jos era gazon. De acolo a început drumul lui Barsic înapoi spre casă… ***** Medicul reputat a apărut în fața Oleesei sub forma unei femei drăguțe, puțin trecută de 40, Maria Pavelina. A cercetat cu atenție foaia de tratament, a cerut Oleesei să se întindă pe canapea și să se întoarcă pe partea stângă. A palpat mult timp, a întrebat unde doare, a citit din nou foaia medicală. Au urmat și alte proceduri. Oleasa nu mai spera la nimic bun. S-a întors în salon, unde stătea deja prietena ei de salon. – Ce ți-au spus, draga mea? – a întrebat bătrâna. – Nimic deocamdată, au zis că vin din nou în salon. – Înțeleg. Mie, din păcate, mi-au confirmat diagnosticul, – a spus cu tristețe femeia. – Îmi pare rău… și vă mulțumesc pentru tot, – i-a răspuns Oleasa, neștiind cum să aline o persoană care știe că i se apropie sfârșitul. După o jumătate de oră, în salon a intrat Maria Pavelina cu alți medici. – Oleasa, am vești bune! Boala ta se poate trata cu succes, ți-am prescris cursul, vei sta două săptămâni și vei fi sănătoasă, – i-a spus zâmbind. După ce au plecat, bătrâna a spus: – Ce bine! Sunt fericită că înainte să plec am mai făcut o faptă bună. Să fii fericită, fată dragă, – i-a urat. ***** Barsic nu avea nicio stea călăuzitoare, nici nu știa de ea. Motanul pur și simplu mergea spre casă cu intuiția lui de pisică. Drum prin spini și stele, plin de pericole și întâmplări haioase. Neștiind nimic despre oraș, nobilul britanic, într-o zi, s-a transformat într-un vânător fioros cu instincte ascuțite. Evitând străzi zgomotoase, Barsic alerga, se tăvălea, zbura peste asfalt (sau așa i se părea când fugea de câinii vagabonzi), cățăra copaci și mergea neînduplecat spre scopul său…. Într-o curticică liniștită, s-a întâlnit față în față cu un motan veterán. Acesta l-a recunoscut pe Barsic ca străin fără ezitare și a atacat cu un mieunat puternic, dar Barsic, transformat din aristocrat în gangster, nu s-a dat înapoi. Bătălia a fost scurtă. Motanul localnic s-a strecurat rușinat în tufele din apropiere, cu urechea puțin ciufulită. Cum altfel? Motanul își hrănea doar ego-ul și voia să arate cine-i stăpânul. Barsic însă era în drum spre casă, nimic nu-l putea opri. Drumul spre casă a continuat. Amintindu-și de strămoși, Barsic a învățat să doarmă în copaci, alegând bifurcații comode. O, Doamne, ce rușine! Barsic a învățat să mănânce din tomberon și să fure mâncare de la alte pisici pe care le hrăneau oamenii miloși. Odată, a fost vânat de o haită de câini vagabonzi. Aceștia l-au gonit pe un copac subțire și l-au alergat, lătrând și sărind după el. Oamenii, auzind zgomotul, au alungat câinii. O femeie a vrut să-l ia acasă. L-a ademenit cu o bucată de salam. Foamea și frica l-au adus la femeie, chiar s-a lăsat mângâiat și luat în brațe. Dar… După ce s-a odihnit și săturat în căldură și liniște, Barsic și-a amintit de drumul lui – a fugi după femeie pe scara blocului, a strecurat ușa deschisă și și-a continuat drumul spre casă… ***** După externare, Oleasa a mers acasă. Vorbele bătrânei îi răsunau în minte: să fie fericită. Era nespus de bucuroasă că diagnosticul nu s-a confirmat și că e sănătoasă. Dar inima îi plângea după Barsic. Nu se mai putea imagina intrând într-un apartament gol, fără să fie întâmpinată. Abia ce a trecut pragul, Oleasa a telefonat familia care a luat motanul, cerându-le adresa. Ajunsă, a aflat cum a fugit Barsic și s-a hotărât să-i caute urmele. I se tot spunea că e imposibil, au trecut două săptămâni, nu avea cum să supraviețuiască un motan domestic pe stradă, dar ea nu voia să creadă asta. Oleasa mergea pe jos, inspecta fiecare curte, se uita în scuaruri, la garaje. Încearca să gândească ca un motan care nu a trăit niciodată pe stradă. Îl striga, uitându-se în întunericul ferestrelor de subsol. Aproape ajunsă la bloc, și-a dat seama că Barsic s-a pierdut. Era imposibil ca un motan fără orientare să parcurgă drumul pe care ea l-a făcut pe jos, cu opriri, timp de două ore. În curtea ei a intrat cu sufletul amar, lacrimile îi învăluiau ochii și simțea durere și tristețe. Printre lacrimi, a observat cum de pe partea cealaltă a trotuarului venea spre ea un motan negru. „Un motan negru oarecare”, i-a trecut fulgerător prin minte. Oleasa s-a oprit și, privind atent, a înțeles. A sărit cu un strigăt: „Barsic!” Iar motanul nu a alergat spre ea, nu mai avea putere; s-a așezat și, mijea ochii de fericire, a scos încet: „Am ajuns!”