— Lenuța, tu ai înnebunit la bătrânețe? Ai nepoți care merg deja la școală – cum adică, nuntă? — Așa…

Lenuța, ai înnebunit la bătrânețe! Ai nepoți la școală, despre ce nuntă vorbești? asta am auzit de la sora mea când i-am spus că mă mărit din nou.

Dar ce rost avea să mai așteptăm? Peste o săptămână eu și Toader ne cununăm civil, așa că trebuia să-i spun și surorii mele. Evident că nu avea cum să vină la sărbătoare, locuim la două capete de țară. Și nici nu ne-am dorit chefuri mari cu strigăte de Sărut-mâna nașilor! la 60 de ani nu mai am chef de baluri. Ne cununăm liniștit și sărbătorim doar noi doi.

Puteam să rămânem necăsătoriți, dar Toader a insistat. El e bărbat vechi, cu bun-simț: îmi ține ușa la bloc, mă ajută să cobor din mașină, îmi pune haina pe umeri. Nu, el fără ștampilă în buletin nu vrea să trăiască. Mi-a zis cu seriozitate: Ce, sunt băiat să mă joc? Eu vreau să am totul pe bune. Iar pentru mine Toader chiar e un băiat, chiar dacă părul îi e alb. La serviciu e respectat, toți îi vorbesc cu domnul și prenume. Acolo e mereu serios, sobru, dar când mă vede, parcă simt cum întinerește cu 40 de ani. Mă ia în brațe și mă rotește pe marginea trotuarului. Mie-mi vine să râd și-mi e rușine. Îi spun: Toadere, ne văd oamenii, or să râdă! Iar el îmi răspunde: Care oameni? Eu nu văd pe nimeni, numai pe tine! Când suntem împreună, simt cu adevărat că suntem doar noi doi pe lume.

Dar am și o soră căreia trebuia să-i spun totul. Mi-a fost frică să nu mă judece, mai ales că pe mine mă durea lipsa ei de susținere. Dar până la urmă am prins curajul și am sunat-o.

Lenuța, răsună vocea ei mirată când a auzit că mă mărit, abia a trecut un an de când l-ai îngropat pe Nicu și deja ți-ai găsit alt bărbat! Știam că o să-mi șochez sora cu vestea, dar nu mă așteptam ca motivul supărării să fie chiar regretatul meu soț.

Dana, știu, am întrerupt-o eu. Dar cine stabilește termenul? Poți să îmi spui tu un număr precis? După cât timp am voie să fiu iar fericită, ca să nu mă judece lumea?
Sora mea s-a gândit o vreme:
De obraz trebuia să aștepți măcar cinci ani.
Deci îi spun lui Toader: Iartă-mă, vino peste cinci ani, până atunci țin doliu?
Dana a tăcut.
La ce ar folosi? am continuat eu. Nici peste cinci ani nu cred că nu va mai fi cineva care să bârfească. Oamenii oricum vor găsi motiv să-și dea cu părerea, dar sincer, de ei chiar nu-mi pasă. Pe mine mă interesează doar părerea ta, și dacă tu insiști, atunci renunț la nuntă.
Știi ceva? Faceți ce vreți, că oricum nu eu vă țin. Căsătoriți-vă și mâine, dar să știi că eu nu sunt de acord cu tine. Mereu ai făcut totul după capul tău, dar chiar așa, la bătrânețe să-ți pierzi mințile Ai răbdare măcar încă un an! Dar eu nu mă lăsam.
Și dacă după un an nu mai suntem pe aici nici eu, nici Toader? Ce folos să stăm cu ochii la calendar?
Sora mea s-a smiorcăit:
Fă cum știi. Știu că toți vrem fericire, dar tu ai trăit ani buni cu Nicu, ai avut parte de viață bună…
Am râs.
Dănuțo, chiar tu crezi că am fost cu adevărat fericită? N-am zis niciodată nu, dar de-abia acum am înțeles cine am fost: un cal de muncă. Nici nu mi-am imaginat că se poate trăi altfel, să simți bucuria vieții!

Nicu a fost om bun. Am crescut împreună două fete, acum am cinci nepoți. Tot timpul mi-a spus că familia e cea mai importantă. Eu nu am contrazis. Ba am muncit, ba pentru noi, ba pentru copiii noștri, ba pentru nepoți. Acum privind înapoi, viața mea a fost o alergătură continuă după bunăstare, fără niciun răgaz. Când fata cea mare s-a măritat, aveam deja căsuță la țară, dar Nicu voia să ne extindem, să avem animale pentru nepoți.
Am luat un hectar de pământ în arendă și ne-am încărcat cu poveri mari. A adus vite, le hrăneam, ne trezeam în fiecare zi pe la cinci și culcam noaptea târziu. Stăteam veșnic la țară, rar ajungeam la oraș și atunci doar pentru treburi serioase. Câteodată mai sunam la vreo prietenă, și ele se lăudau: una era cu nepoata la mare, alta cu bărbatul la teatru. Pe mine nici la piață nu mă țineau picioarele!
Se întâmpla să fim fără pâine zile întregi, legate de animalele din ogradă. Singura noastră mulțumire era să știm copiii și nepoții cu burta plină. Fata cea mare și-a luat mașină datorită găinii noastre, cea mică și-a renovat apartamentul măcar ceva bun a ieșit din truda noastră. O prietenă, fosta colegă, a venit și s-a mirat:
Lenuță, nu te-am recunoscut. Credeam că te-ai mutat la aer curat să te odihnești, dar tu ești sleită de puteri! Pentru cine te mai omori?
Pentru copii, trebuie să-i ajut, i-am răspuns.
Copiii-s mari, se descurcă și singuri. Mai bine te gândești la tine.
Eu atunci nu pricepeam ce-i aia să trăiești pentru tine. Dar acum știu: să dormi cât vrei, să mergi liniștită la cumpărături, la cinema, sau la înot, sau la plimbare. Și nimeni nu are de suferit! Copiii nu-s mai săraci, nepoții mănâncă bine. Cel mai mult, însă, am învățat să văd altfel lucrurile mărunte.

Dacă înainte, când greblam frunzele căzute la țară, mă enervam de mizerie, acum frunzele îmi aduc voie bună. Mă plimb prin parc, le azvârl cu piciorul și râd ca un copil. Am învățat să iubesc ploaia, căci nu mai alerg cu găinile la adăpost, ci o privesc de la geamul unei cafenele. Am descoperit ce frumoase pot fi norii, apusurile, ce multă liniște poate fi într-o plimbare prin zăpadă. Am văzut cât de minunat este Chișinăul nostru! Iar ochii mi i-a deschis Toader.

După ce a murit Nicu, parcă nu mai eram om totul s-a petrecut fulgerător: infarct, n-am avut timp să chem salvarea. Copiii au vândut tot, până și căsuța de la țară, și m-au mutat iar la oraș. Zilele treceau greu, mă trezeam la cinci din obişnuinţă şi mă plimbam aiurea prin casă, rătăcită.

Când a apărut Toader, prima dată m-a scos la plimbare. Era vecin cu mine, şi cumnatul fetei. Ne-a ajutat să mutăm lucrurile de la ţară şi, după aia, mi-a spus că nu avea niciun gând la început, doar i s-a făcut milă de mine, văzându-mă posomorâtă şi derutată. A simţit că e nevoie să mă scoată din acea nebunie, să mă trezească la viaţă. M-a chemat în parc. Ne-am pus pe o bancă, a cumpărat îngheţată, apoi a propus să mergem la lac să hrănim rățuștele. Țineam și eu rațe la țară, dar niciodată nu am avut timp să le privesc. Și totuși, sunt atât de drăguțe! Se rotesc să prindă firimiturile!
Nici nu credeam că poți să stai pur și simplu să te uiți la rațe, i-am spus sincer. Pe ale mele doar le hrăneam, le curățam și atât, aici pot să le privesc cât vreau.
Toader a zâmbit, mi-a luat mâna și a zis:
Lenuța, stai liniștită, am să-ți arăt atâtea lucruri interesante! O să renaști!

Și a avut dreptate. Ca un copil mic, zi de zi descopeream lumea și-mi plăcea atât de mult, încât viața de dinainte mi se părea un vis greu. Nici nu știu când m-am îndrăgostit de Toader, de vocea, râsul și atingerea lui. Într-o dimineață m-am trezit și am știut: fără el, fără ce trăiesc acum, nu mai pot.

Fetele mele nu au fost de acord cu relația! Au spus că trădez memoria tatei. M-a durut mult atunci, m-am simțit vinovată față de ele. Copiii lui Toader, în schimb, s-au bucurat pentru el, că nu mai e singur. Singura care mai trebuia să afle era sora mea și am tot amânat.
Și, când e cununia? m-a întrebat, până la urmă, Dana.
Vineri, i-am răspuns.
Nu mai zic nimic. Să aveți drum bun împreună la bătrânețe, a spus ea, sec.

Vineri, eu și Toader am luat două sacoșe de fructe, ne-am îmbrăcat frumos, am chemat un taxi și am mers la Starea Civilă. Când am coborât, am amuțit: la ușă mă așteptau fetele mele cu ginerii și nepoții, copiii lui Toader cu familiile, și, cel mai mult, sora mea! Dana ținea un buchet mare de trandafiri albi și mă privea lacrimând, dar cu zâmbet.
Dane, ai venit pentru mine? nici nu mi-a venit să cred.
Măcar să văd cui te las, a răspuns râzând.

Se pare că, în zilele dinaintea nunții, copiii au pus totul la cale, au rezervat o masă la un local unde am petrecut în familie.

Zilele trecute, am sărbătorit un an de la nuntă. Toader e, acum, omul nostru. Eu încă nu-mi cred norocul. Sunt atât de indecent de fericită, că parcă-mi este teamă să nu se risipească!

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

nineteen + 20 =

— Lenuța, tu ai înnebunit la bătrânețe? Ai nepoți care merg deja la școală – cum adică, nuntă? — Așa…
„Hadd menjen egyedül – hát ha elrabolják ott!” – húzta össze szemöldökét anyósom Fülledt, vakáció előtti este, amikor a gondtalanság helyett feszültség vibrált Antal és Aliz lakásában. A nappali közepén, akár egy aggodalomszobor, ott állt Szentkirályi Ilona néni, kezében a tévé távirányítójával. – Nem engedem! Teljesen elvesztettétek az eszeteket?! – a nyugdíjas tanárnőhöz méltó parancsoló hangjában acél csengett. A képernyőn épp egy vészjósló külsejű műsorvezető rajzolt vörös nyilakat Délkelet-Ázsia térképére. Aliz kofferba pakolt, döbbenetes nyugalommal, Antal pedig türelmesen próbált szóhoz jutni: – Anyu, hagyd már abba! Hülyeség az egész! Egy normális hotelbe megyünk, szervezett úttal… – Hülyeség?! – csattant fel Ilona néni, és a távirányító kis híján a falnak csapódott. – Aliz, magad vidd a fiút a sírba! Thaiföldön minden második ember emberkereskedő! Őt elküldöd sörért egy sikátorba, aztán majd valami hűtőládában küldik vissza a máját meg a veséjét! Téged meg… – színpadiasan Alizra mutatott – téged eladnak majd rabszolgának, vagy valamelyik bordélyba! Láttam a tévében, riport volt róla! Aliz felemelte a fejét, és hosszan Ilona nénire nézett. – Szentkirályi Ilona néni, ön tényleg elhiszi, hogy minden thai mafiózó és szervkereskedő egyben meg futtató is? – Ne okoskodj! Tények vannak, a tévé mondja meg! Az ilyen egzotikus utakat kereső szerencsétlenek utólag csak egy befőttesüvegben érnek haza! Antal végighúzta a kezét az arcán. – Anya, ez csak a nyugdíjasokat riogatja, hogy nézzék a műsort. Millió turista jár… – És ezrek eltűnnek! – vágott vissza Ilona néni. – Aliz, te nyilván már megvetted a repülőjegyet? Nem fogod lemondani? – Megvettem. Nem mondom le – felelte egyszerűen Aliz. – Két évnyi spórolással, körültekintő szervezéssel. Nem megyünk semmilyen veszélyes helyre, csak kirándulunk, napozunk Pattaján, eszünk egy kis tom yam-ot… – Az biztos mérgező, ki tudja, miket tesznek bele! – dörmögte komoran Ilona néni. – Antal, kisfiam, könyörgöm, gondold át! Hadd menjen egyedül, ha annyira akar! Az ő kockázata, az ő baja. Te maradj itthon, egészségesen… Egy anyai szív megérzi a bajt! Súlyos, szinte elviselhetetlen csend ereszkedett a szobára. Aliz akkor halkan, de határozottan így szólt: – Rendben van, Szentkirályi Ilona néni. A kockázat… nemes ügy. Egyedül megyek. – Aliz! Hát ezt nem gondolod komolyan! – hördült fel Antal. – Anyu szíve aggódik, mégsem tehetem ki a vesédet és a májadat veszélynek… Te maradsz – én pedig elutazom ebbe a „pokoli helyre”. Egyedül. Ilona néni egyszerre tűnt diadalmasnak és teljesen megdöbbentnek. – Helyes – mondta végül, de már kevésbé magabiztosan. – Magad akartad így. Antal hiába próbált érvelni, Aliz hajthatatlan maradt. Az indulás előtti éjjel csendben feküdtek egymásnak háttal az ágyban. – Talán meggondolod magad? – kérdezte a férfi. – Nem! – vágta rá Aliz. ***** Aliz gépe leszállt Bangkokban. A fülledt meleg és az illatok mintha takaróba burkolták volna. Félelmet nem érzett – csak kíváncsiságot. Nem akarta elhinni a horrorsztorikat, s hamar meggyőződött róla, hogy mindenki mosolyog, és még a pénztárcájához sem nyúlt senki. Vidám fotókat küldött a családi csoportba: „Minden szervem a helyén. Rabszolgaság még nincs kilátásban. Csók!” Antal szíveket küldött vissza, Ilona néni olvasott, de nem reagált. Aliz ezután északra, Csiangmajba utazott, ahol egy családias vendégház tulajdonosnője, egy idős thaiföldi asszony, Nok, főzőleckét adott neki, közben panaszkodott, hogy lánya Szöulban dolgozik: – Ott hideg van, mindenki morcos, az étel is fura – sajnálkozott Nok –, láttam a tévében, még a levegő is sugárzik! Aliz elnevette magát. Elmesélte az egész otthoni történetet Noknak, aki szintén nevetett: – Ó, ezek az anyák! Mindenhol ugyanazok! A tévé butaságokkal tölti ki a világot! Este Aliz videóhívást indított – egyenesen Ilona néninek. – Na, életben maradtál? – szólt bele a mama. – Minden szervem rendben, tessék nézni! Aliz mutatta Nokkot, aki azonnal belenevetett a kamerába: – Ne aggódjon! Nagyon ügyes menyecske. Rabszolgának sem adjuk el! – és barátságosan átkarolta Alizt. Ilona néni hosszan nézte őket a kijelzőn, majd végül csak ennyit kérdezett: – És… a szervek…? – Minden rendben, Ilona néni! – mosolygott Aliz. – Itt mindenki kedves, csodás az ország. Nok is fél a lánya miatt, mert a tévé ott is csak rémtörténeteket mutat… Sokáig hallgatott, végül meglepetésre ennyit szólt: – Add oda a telefont… annak… annak a Nokk-nak! A két asszony, akik sosem találkoztak volna másképp, tíz percig beszélgettek – szavak nélkül, de megértéssel. Később Antal ezt írta: „Anya most kapcsolta ki a tévét. Megunta a pánikot, és kérdezte, mikor jössz haza.” A visszaúton már könnyű volt a szíve. A reptéren Antal várta, s egy kicsit félrehúzódva, egy színpompás őszirózsa-csokorral Ilona néni is ott állt. – Na, megúsztad? – Mint látja. Még új gazdám sincs… – Jól van – morogta az anyós –, majd mesélj… És mit csinál az a Nok? Hazafelé Aliz élményeket mesélt, Ilona néni kérdezett. Otthon csendben volt a tévé. Vacsora után Ilona néni csendesen így szólt: – Jövőre, ha úgy adódik… talán én is veletek mehetnék. Csak ne a legvadabb helyekre… Antal és Aliz összenéztek. De pár nap múlva Ilona néni újra becsapta az ajtót: – Mégsem megyek sehová! Aliz, te csak szerencsés vagy! Most is mentettek foglyokat… Itt maradok! – Hát, ahogy tetszik – vont vállat Aliz. – Antal, te is itthon maragsz. Magyarországon is van bőven látnivaló! – jelentette ki Ilona néni büszkén. A fiú csak a fejét csóválta, de már nem vitatkozott tovább…