Măi dragă, să-ți povestesc ceva ce s-a întâmplat pe la noi, pe câmpurile de lângă satul Mărășești. Era o zi de vară târzie, când soarele abia mai mângâia spicele de grâu, iar tractoristii noștri, băieți din sat, tocmai încheiau treaba. Tot câmpul mirosea a fân proaspăt și motor de Tractor U650 numai cine a muncit pământul știe mirosul ăla.
Liniștiți, fiecare își strângea uneltele și glumeau la stațiile lor Ion, Costel, Mihăiță, fiecare cu haina lui veche pe umeri. Își promiteau c-o să se adune seara la Ilie, pe terasa mică din fața casei, la un ceai negru sau, cum îl știu eu pe Costel, cu un pahar de țuică de prune.
Soarele lăsa lumina aia blândă peste ogor, de ziceai că totul e poleit cu miere. Ultimul care a rămas pe câmp a fost bătrânul badea Vasile, omul satului, cu fața crăpată de ani, cu ochii lui blânzi, dar tari ca sămânța de grâu. El nu pleca niciodată fără să facă un tur ca lumea, să nu lase nimic în urmă.
Și atunci, ce crezi? Pe marginea lanului, chiar lângă o piatră mare, unde pe vremuri pășteau vacile bunicii, vede ceva mititel, înfofolit și speriat. Aproape că-i scăpat din vedere, da i-a atras atenția ceva mișcând. S-a apropiat și a văzut: un vițeluș, singur, cu ochii ca două mărgele negre, tremurând din toate încheieturile. Mama departe, de negăsit sărmanul, parcă picase din cer.
Când au văzut și ceilalți băieți ce e acolo, s-au adunat toți, mirați. Nimeni nu scotea o vorbă. Apoi, Mihăiță, cel cu pistrui pe nas, zice ușor:
Bre, nu putem lăsa bietul vițel aici hai să-l ducem în sat.
Badea Vasile s-a apropiat încet, cu răbdare, și vițelul, deși s-a speriat un pic la început, s-a lăsat atins. Era ud de rouă, cu picioarele subțiri ca niște mlădițe.
Hai, măi băiete îi șoptește Vasile cu glas cald de azi n-ai să mai fii singur pe lume.
L-au urcat cu grijă în remorcă. Pe drum, vițelul s-a liniștit, a ațipit cu botul pe marginea tractorului, ca și cum ar fi priceput că e salvat. Când au intrat în sat, toți sătenii s-au strâns pe uliță să-l vadă pe “musafir”. Maria, vecina de peste drum, a adus o pătură veche și moale, iar tanti Ileana a venit cu o găleată de lapte proaspăt, muls de dimineață.
Badea Vasile, cu zâmbetul lui molipsitor, a zis:
Îl cheamă Steluța! Să ne aducă noroc și să lumineze satul, ca o stea la răsărit.
Așa s-a trezit vițelul Steluța cu un cămin, hrană și grijă adevărată. Iar tractoristii noștri, deși obosiți, au simțit o bucurie mare că uneori, minuni mici se petrec unde nu-ți trece prin cap. Steluța a crescut sănătoasă, iubită de toți, și badea Vasile povestea tuturor:
Să știți, niciodată nu știi de unde vine izbăvirea Câteodată apare chiar sub ochii tăi, acolo pe câmp.
Și uite-așa, câmpul acela o să rămână mereu locul unde o inimă mică a găsit acasă la noi, la Mărășești.
