Un tânăr șofer de autobuz le-a oferit tuturor pasagerilor o lecție de viață. Gestul său este pur și simplu demn de admirație

Azi-noapte am visat ceva straniu, parcă eram într-un oraș vechi de pe malul Nistrului, poate la Soroca sau în inima Iașului, sub o ploaie de lumini lăptoase. Eram la o stație mică de autobuz, unde mirosea a colaci proaspeți și a pământ reavăn. Acolo, o femeie bătrână, pe nume Zenovia, cu basma neagră și batic înflorat, cam de optzeci de ani, urca greu treptele unui autobuz al companiei locale. Scoase din colțul șorțului o batistuță pătată cu timp, din care zornăiau câteva monede de leu moldovenesc; le numără cu grijă și îi întinse șoferului, spunând cu vocea ei tremurată:
Să mă lăsați la următoarea stație, la magazin, dragul mamei.
Șoferul, pe nume Radu Ciobanu, avea undeva spre douăzeci și cinci de ani, zâmbește blând, dar nu ia banii. În schimb, scoate portofelul și zice doar atât:
Revin într-un minut.
Fiind vis, nimeni nu se miră când Radu, în loc să conducă mai departe, fuge spre magazin și se întoarce cu patru sticle de lapte, o cutie de smântână grasă, o pâine coaptă-n vatră, niște tăiței de casă și o bucată de carne. I le întinde bătrânei Zenovia, care dă să plângă și refuză grăbită, bombănind:
Nu-i nevoie, puiule, pensia-mi ajunge de pâine și praz…
Radu însă râde:
Dacă nu le luați, le las pe geamul autobuzului! și-i face cu ochiul.
Baba Zenovia oftează, ia pungile și-i mulțumește, cu ochii plini de apă și cu mâinile împreunate peste inima mică:
Să-ți dea Dumnezeu noroc și rădăcini adânci, măi băiete…
Toți stau cuminți, cu sufletul ghem. Dar din spate, o femeie pe la vreo patruzeci și ceva, cu nume de Catinca, începe să bombăne:
Era chiar nevoie să pierdem vremea și să irosești bani pentru niște mulțumiri de la o babă necunoscută?
Radu o privește lung, deschide larg ușa autobuzului, și-i zice:
Din cauza oameni ca dumneata, bătrânii cred că toți tinerii au sufletul gol. Dac-ați fi știut să semănați altceva copiilor voștri decât lăcomie și vorbă goală, lumea ar fi mai bună!
Catinca coboară în pași repezi, roșie ca o sfeclă, aproape plutind într-un nor de rușine ce se destramă printre salcâmi.
Restul autobuzului tresare ca la un ceas de trezire; iar eu, plutind ca într-o ceață de dimineață, știam că, în țara mea, oameni ca Radu sunt încă făcuți din aceeași pâine dulce pe care ne-o visăm în fiecare noapte. Bravo, Radu! De-ar fi fiecare vis cu oameni ca tine…