A fiú, aki mindig meglátogatta az édesanyját – igaz történet alapján inspirált megható magyar család…

A fiú, aki mindig meglátogatta az édesanyját. Valós események ihlették.

Emlékszem, tízéves voltam, amikor elveszítettem édesanyámat. Egészen különleges, szoros kapcsolat volt köztünk. Mikor hazaértem az iskolából, leültünk a kis konyhában a régi abroszos asztal mellé, és órákig beszélgettünk. Ha rossz jegyet kaptam vagy megdorgáltak a tanárok, esetleg valamin összevesztem az osztálytársaimmal, mindig elmeséltem neki. Ő türelmesen, nyugodt hangon, sok-sok szeretettel pont tudta, mit és hogyan mondjon, hogy megkönnyítse a lelkem.

Ahányszor kiöntöttem neki a szívemet, mindig megkönnyebbültem. Ilyenkor átölelt, hozzábújhattam, és minden gondomat eloszlatta. Ő volt a menedékem minden nehéz pillanatban. De az utolsó hónapokban már egy szörnyű betegséggel harcolt. Láttam, ahogy napról napra gyengül. Néhány hónap alatt elragadta őt a sors. Bár sokat beszélgettünk arról, hogy el kell búcsúznunk, amikor megtörtént, mérhetetlenné vált a fájdalmam. Apám mindig sokat dolgozott, ritkán volt otthon. Úgy éreztem, egyedül maradtam a világban.

Az anyám temetése után néhány héttel apukám végre el tudott szabadulni pár napra a munkából. Azon a délutánon boldogan ért haza, alig várta, hogy végre több időt tölthessen velem. Mindkettőnknek nagy szüksége lett volna rá, de amikor belépett az ajtón, nem talált otthon. Végignézett minden szobát, de sehol sem voltam. Kiment a ház elé. Néniék ültek a padon.

Jó napot kívánok! Látták véletlenül Mártont? Nincs otthon kérdezte.

Jó napot! Ahogy észrevettük, mostanában mindig hazamegy iskola után, kicsit otthon van, aztán elindul valamerre. Este szokott csak visszajönni. De mindig egyedül megy válaszolta egyikük.

Köszönöm! felelte apám, miközben aggodalom ült az arcára. Bántotta, hogy nem tudott több szabadságot kivenni, hogy velem legyen. Tudta, mennyire szenvedek, de dolgoznia kellett, hiszen a megélhetésünk a fizetésétől függött. Ahogy a gondolataiba merülve céltalanul járkált a környéken, rettegtem, hogy nehogy rossz társaságba keveredjek, nehogy veszélybe sodorjam magam.

Aztán, amikor a sarki kisbolt előtt sétált, egy vidám gyerekhang szólította meg:

Jó napot kívánok, Kovács bácsi!

Szia, Virág! Nem láttad véletlenül Mártont? Nincs otthon, aggódom érte

Igen, tudom, hol van. Egyik nap láttam sírni az iskolában, háttal ült a focipályánál egy padon. Tudtam, mennyire szeret focizni, és nem értettem, miért ilyen szomorú. Elmondta, mennyire hiányzik neki az édesanyja mondta elérzékenyülten Virág. Azt is mondta, hogy minden délután iskola után kimegy a temetőbe, leül Anyukája sírja mellé és ott írja a leckét. Otthon túlságosan sivárnak érzi az életet nélküle, egyedül van Most mennem kell, hív édesanyám! Viszontlátásra, Kovács bácsi!

Apám elhallgatott, és a könnyek a szemébe szöktek. Ő is gyászolta anyámat, és bűntudata volt, hogy keveset volt itthon velem. Lassan elindult a temető felé, alig tízpercnyire a házunktól.

A temető csendje különösen szívszorító volt csak a szél zizegtette a fák leveleit. Távolabb már láttam is egy alakot a padon, Anyu sírjánál. Biztos voltam benne, hogy én vagyok az. Apám feltűnés nélkül közeledett, hallotta, hogy suttogva beszélek:

Ma hetest kaptam fizikából Ha jobban figyelek, lehetett volna több is. Tudom, hogy mindig mondtad, ne siessek el a dolgozatokat A nagyobb fiúk ma is kinevettek, mondták, hogy kislányosan viselkedem, amiért nem akarok focizni velük Bárcsak itt lennél, Anya! Amikor átöleltél, minden könnyebb volt. Hiányzol nagyon

Sírtam. Ekkor apám odalépett mellém. Összenéztünk és csak egymás nyakába borultunk szó nélkül, hangtalanul, sírva, ahogy csak az tud, aki igazán szenved.

Tudom, Marci, tudom milyen hiányzik! Tudom, milyen kegyetlen, hogy ilyen hamar elment tőlünk

Nagyon magányos vagyok, Apa! Miért pont ő halt meg? Az összes osztálytársamnak van anyja, nekem már nincs Olyan jó volt, annyira szerettem! törtek fel belőlem a szavak, és ismét a vállára borulva zokogtam.

Miután kitomboltuk magunkból a fájdalmat, leültünk a padra, és felidéztük mindazt a sok szép családi pillanatot, amit együtt átéltünk. Voltak, amiken még nevetni is tudtunk. Ettől a naptól kezdve apám úgy döntött, inkább lemond a túlórákról, akkor is, ha így kevesebb forint marad a pénztárcánkban. Inkább velem töltötte az idejét. Gyakran mentünk együtt a temetőbe, vittünk virágot Anyu sírjára, volt, amikor csak sétáltunk, ettünk egy fagyit, vagy elmentünk egy színházi előadásra. A kapcsolatunk napról napra erősebb lett. Felismertük, hogy most már csak egymásra számíthatunk, és csak együtt találjuk meg az utat a gyógyuláshoz.

A temető csendjében, a gyász sűrű ködében, együtt fedeztük fel apámmal, hogy a szeretet és a közös emlékek mekkora gyógyító erőt rejtenek. A veszteség fájdalma sosem tűnik el teljesen, de abban a könnyes ölelésben megértettük: Anyu iránti szeretetünk halhatatlan, láthatatlan kapocs, amely mindig összeköt majd minket.

Az élet sokszor kényszerít minket továbbmenni, még akkor is, ha fáj. Ugyanakkor lehetőséget is ad arra, hogy felfedezzük szeretteink társaságában az apró örömöket, új emlékeket alkossunk. Ezekben a közös pillanatokban, legyen az anya sírjánál, egy padon vagy egy séta során, apám és én kezdtünk új világot építeni magunknak egy szeretetteljesebbet és megértőbbet. Megtanultuk: minden közös pillanat ajándék.

A mi történetünk, az őszinte érzelmekkel tele, talán másoknak is segít megérteni: a gyász sötétje mellett mindig ott dereng remény fénye, és a szeretet soha, de soha nem múlik el.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

20 − fourteen =

A fiú, aki mindig meglátogatta az édesanyját – igaz történet alapján inspirált megható magyar család…
— Pleacă de aici!!! Ți-am spus – pleacă! Ce tot te învârți pe-aici?! — Claudia Matveievna a trântit cu zgomot pe masă, sub mărul cel bătrân, un platou mare plin cu pârjoale fierbinți și l-a împins pe băiatul vecinei. — Hai, dispari! Când o să te urmărească maică-ta? Puturosule! Slăbănog, ca un pai, Săndel, pe care nimeni nu-l striga pe nume, toți obișnuiți deja cu porecla lui – Lăcusta, aruncă o privire spre vecina aspră și se târî spre scara lui. Casa cea mare, împărțită în câteva apartamente, era locuită doar pe jumătate. De fapt, aici trăiau două familii și jumătate: ai lui Pocotilă, ai lui Simion și Karpenii – Cătălina cu Săndel. Ei din urmă erau „jumătatea”, pe care lumea prefera s-o ignore, atâta timp cât nu apărea vreo problemă urgentă. Cătălina nu era considerată o persoană importantă, așa că nu merita, chipurile, timpul nimănui. Cătălina nu avea pe nimeni altcineva decât fiul ei. Nici soț, nici părinți. Se descurca singură, după cum putea. Vecinii se uitau chiorâș la ea, dar nu o deranjau prea tare, doar din când în când dădeau cu piciorul în Săndel, poreclit Lăcusta pentru mâinile și picioarele lui slăbănoage și capul disproporționat, ținut parcă de-un fir de pai. Lăcusta nu era frumos, îi era teamă de tot, dar avea o inimă mare. Nu putea trece pe lângă un copil care plângea fără să-l mângâie, ceea ce îi aducea adesea dojene de la mămicile care nu suportau să-l vadă pe „Strâmbul” lângă copiii lor. Cine era Strâmbul, Săndel avea să afle mai târziu, când mama i-a făcut cadou cartea cu fetița Elly și abia atunci a înțeles porecla. Dar el niciodată nu s-a supărat. Chiar era convins că aceia care îi spun așa au citit cartea, deci știu că Strâmbul era bun, deștept, îi ajuta pe toți și, până la urmă, a ajuns conducătorul unui oraș minunat. Mama sa, Cătălina, nici nu s-a obosit să-l contrazică – l-a lăsat să creadă ce vrea. Știa că viața îi va oferi destule motive să nu vadă lumea roz, dar măcar copilăria să-i fie senină. Își iubea fiul fără margini. După ce l-a iertat pe tatăl băiatului pentru delăsare și trădare, și-a luat soarta în brațe încă de la maternitate, răspunzând tăios asistentei care șoptea despre „copilul ieșit altfel”. — Spune și mai multe! Al meu e cel mai frumos copil din lume! — Cine te contrazice? Dar deștept nu va fi… — Asta rămâne de văzut! – Cătălina îi mângâia chipul fragil și plângea. Primii doi ani l-a purtat pe Săndel pe la doctori, de s-a dat peste cap, chiar dacă asta însemna să stea cu el strâns la piept în autobuzul cel hodorogit, până la oraș. Privirile pline de milă ale celorlalți n-o atingeau, iar dacă cineva încerca s-o liniștească sau s-o sfătuiască, devenea o adevărată lupoaică: — Pe al tău dă-l la casa de copii! Nu? Atunci n-am nevoie de sfatul tău! Știu eu ce fac! Până la doi ani, Săndel s-a pus pe picioare, a ajuns aproape de ceilalți copii în dezvoltare, dar frumos n-a fost niciodată. Capul mare, puțin turtit, mâinile și picioarele firave și slăbănoge, la care Cătălina s-a luptat cu toate mijloacele pe care le avea. Își lua de la gură pentru a-i oferi al lui tot ce era mai bun, și asta i-a prins bine sănătății. Chiar dacă nu era un Adonis, Săndel a început să stea liniștit cu doctorii, iar aceștia doar scuturau din cap văzând cum mama lui, firavă ca un spiriduș, își alintă Lăcusta. — Așa mame găsești pe degete! Era să ajungă copilul cu handicap, iar acum ia uite-l, un erou! — Da, băiatul meu așa e! — Dar noi nu de el zicem, Cătălina dragă, ci de tine! Tu ești o eroină! Cătălina ridica din umeri, neînțelegând de ce o laudă. Oare nu trebuie orice mamă să-și iubească pruncul și să aibă grijă de el? Care-i meritul aici? Totul e așa cum trebuie să fie! Până să meargă Săndel la școală, citea deja de zor, știa să scrie și să socotească, dar avea un defect de vorbire care-i știrbea adesea din talente. — Destul, Săndel, mulțumim! – îl oprea învățătoarea, dând altui copil să citească. Apoi se plângea colegelor din cancelarie că băiatul ar fi tare bun, dar nu se poate asculta nimeni de cititul sau răspunsul lui la tablă. Noroc că nu a stat decât doi ani acea învățătoare, a plecat în concediu de maternitate, iar clasa lui Săndel a ajuns la altă dascălă. Maria Ilinci a fost de modă veche, dar nu și-a pierdut dragostea pentru copii. A înțeles repede ce-i cu Lăcusta. I-a spus Cătălinei să-l ducă la un logoped bun și i-a cerut lui Săndel să rezolve temele în scris. — Scrii atât de frumos! Îmi face mare plăcere să citesc! Săndel înflorea la astfel de laude, iar doamna Maria citea cu glas tare răspunsurile lui, lăudând talentul său. Cătălina plângea de recunoștință, dar Maria i-a tăiat-o scurt: — Doamnă, sunteți serioasă? E meseria mea! Băiețelul dumneavoastră e minunat! Și o să-i fie bine! Spre școală, Săndel țopăia vesel, stârnind chicote vecinilor: — Iar a sărit Lăcusta! Gata, intrăm și noi în schimb! Doamne, așa să pedepsească natura un copil! De ce l-o fi lăsat? Cătălina știa ce gândesc vecinii, dar nu se certa cu ei. Credea că dacă omului nu i-a dat Dumnezeu inimă, degeaba încerci să-l faci „uman”. Mai bine îți pierzi timpul cu ceva util, cum ar fi să mai sădești un trandafir sau să-ți gospodărești casa. Terenul mare, cu straturi de flori sub fiecare fereastră și mică livadă în spate, nu era despărțit, fiecare familie având implicit “peticul” de la scara proprie. Peticul Cătălinei era cel mai frumos. Trandafiri, un liliac mare, iar treptele le-a pavat cu bucăți de gresie pe care le-a cerșit de la directorul casei de cultură, fermecată de cioburile strălucitoare ca niște comori. — Dați-mi-le mie! – a năvălit în birou directorului. — Ce vrei să-ți dau? – directorul, uimit. — Gresia! Dați-mi cioburile! Directorul a râs, dar a fost de acord. Și Cătălina, rugând vecinii pentru o roabă, a scormonitor până seara printre bucățile sparte, alegând pietrele potrivite. Apoi a traversat satul împingând roaba, iar în ea trona mândru Lăcusta. Vecinele s-au mirat: „La ce-i trebuie atâta mârlanie?” Dar peste câteva săptămâni au rămas mască: din frânturile acelui gunoi, Cătălina a făcut o adevărată operă de artă cu care venea să se pozeze tot satul. — Ei, dar e chiar o minunăție… Cătălina nu asculta mirații celorlalți; ce-i păsa cum comentează lumea? Cea mai mare bucurie a primit-o de la fiul ei: — Mami, ce frumos e… Stând pe treaptă, Săndel mângâia cu degetul bucățile de gresie și se topea de fericire. Iar Cătălina iarăși plângea. Doar atunci fiul ei era cu adevărat fericit… Iar motive de fericire nu-s multe în viața lui: o laudă la școală, o prăjitură de la mama și cuvinte de alint că e deștept și cuminte – iată tot ce primea. Lăcusta nu prea avea prieteni: nu putea ține pasul cu băieții, iar fetele nici nu se apropiau de el. Mai ales vecina – Claudia, cu trei nepoate de cinci, șapte și doisprezece ani. — Să nu te apropii nici măcar o dată de ele! – încrunta pumnul Claudia. — Nu-s pentru tine fetele astea! Ce-i trecea prin minte Claudiei după ultimele bucle de la coafor rămânea un mister, dar Cătălina i-a spus lui Săndel să stea departe de Claudia și nepoatele ei. — Nu are rost s-o superi! Poate se îmbolnăvește… Lăcusta a fost mereu de acord și nu s-a dus la Claudia nici când aceasta pregătea o sărbătoare; doar trecea pe lângă, nu voia să se amestece între ceilalți copii. — Of, grele mai sunt păcatele mele! – ofta Claudia, acoperind cu un ștergar plinul de pârjoale. – O să zică lumea că-s lacomă! Stai așa! A ales două pârjoale, a alergat după băiat. — Ia! Și să nu te vezi prin curte! La noi e sărbătoare! Să nu te aud până vine mama ta de la muncă, ai înțeles? Săndel a dat din cap, mulțumind, dar Claudia deja avea altă treabă – o așteptau musafirii, rudele și venirea nepoților. Urma sărbătoarea de ziua de naștere a celei mai mici și iubite nepoate, Svetlana, pe care Claudia ținea s-o petreacă în mare stil. Iar băiatul vecinei, firav, cu cap mare, poreclit Lăcusta, nu era deloc dorit! Să nu sperie copiii cu bulbucații lui! N-or să mai poată dormi! Claudia și-a amintit cum încerca să o convingă pe Cătălina să scape de copil. — Ce-ți trebuie, Cătălino, atâta pacoste?! N-o să-i poți da niciun drum bun. O să ajungă bețiv sub gard! — M-ați văzut vreodată cu paharul-n mână? – riposta Cătălina. — Asta nu înseamnă nimic! Din sărăcie ca a ta doar spre rău! Nici părinții tăi nu ți-au dat nimic, nici copilului tău nu i se luminează viitorul! Nu ai habar ce-i să fii mamă! Mai bine scapi de el până ai timp! — Pe bune? Cum vă e rușine?! Și dvs. tot mamă sunteți! — Nu trebuie să-ți fie rușine de mine! Eu am crescut copii. Tu ce-i poți da? Nimic! Gândește-te la asta! Cătălina n-a mai salutat-o pe Claudia. Mergea mândră cu burta mare, neregulată, și nu se uita spre vecina ei. — Ce te superi pe mine, proasto? Eu îți vreau binele! – oftează Claudia. — Binele dvs. miroase urât! Eu am grețuri, mulțumesc! – se răstea Cătălina, mângâindu-și burtica. – Nu-ți fă griji, puiule! Nimeni n-o să te rănească! Ce și cine a îndrăznit să-l rănească pe Lăcusta în nici opt ani cât are, mama niciodată n-a aflat. El o proteja… Dacă era lovit tare, plângea singur într-un colț, dar tăcea. Știa că pe mama ar durea-o mult mai tare. O supărare trecea de pe el ca apa de pe gâscă. Lacrimile curate ale copilăriei o spălau și în jumătate de oră deja nu-și mai amintea cine și ce i-a zis, ci doar îi părea rău de ciudații de adulți care nu înțelegeau ceva simplu. Fără supărare și răutate viața e mult mai ușoară… De la Claudia, Săndel nu se mai temea, dar n-o plăcea. De câte ori îi arunca vorbe ascuțite sau amenința cu degetul, Lăcusta fugea departe să nu-i audă ochii răi sau vorbele tăioase. Iar dacă ar fi întrebat-o cineva ce crede, ar fi rămas uimită: Săndel o compătimea, din inimă, cum numai el putea. Îi părea rău de femeia care-și consuma viața pe supărări. Săndel prețuia minutele, mai mult decât orice pe lume. Știa că totul poate fi recuperat, dar timpul – niciodată. — Tic-tac! – zicea ceasul. Și atât… A trecut minutul! Prinde-l dacă poți! A dispărut… Nu-l aduci înapoi, nu-l cumperi cu bani, nici cu cel mai frumos ambalaj de bomboane. Dar adulții, de ce oare, nu pricepeau asta… Urcat pe pervaz în camera lui, Săndel mânca pârjoala și privea cum alergau nepoatele Claudiei și alți copii la petrecerea Svetlanei. Sărbătorita, o aripă de fluture în rochiță roz, dansa în soare, iar Săndel o urmărea fermecat ca pe o zână sau o prințesă. Adulții petreceau la masa de la scara Claudiei, iar copiii, jucându-se puțin, au fugit apoi cu mingea lângă vechiul puț din spatele casei, unde era o poiană mare. Săndel, văzând copiii fugind, a ghicit pe loc unde se duc și a dat fuga în dormitorul mamei. De la geamul acelei camere vedeai poiana ca-n palmă și a stat mult uitându-se la joc, bătând din palme, până s-a înserat. Unul dintre copii a obosit, a plecat la părinți, altul a început alt joc. Doar fetița în rochiță roz se învârtea pe lângă puț și asta i-a atras atenția lui Lăcusta. Despre pericolul puțului știa – Cătălina îl avertizase mereu. — Zidul e putred, de mult nu se mai folosește, dar apă are încă. Dacă cazi, nu te salvează nimeni! Ai priceput? Nu te duce acolo! — Nu mă duc! Momentul în care Svetlana a lunecat și a dispărut după ghizdul puțului, Săndel l-a ratat. Era atent la ceilalți băieți, strânși într-un cerc, discutând ceva. Când a căutat din ochi pata roz și n-a văzut-o, a încremenit. Svetlana nu mai era pe poiană… A zbughit pe scara lui, un pas și a înțeles — nici la masă nu era… Nu a știut niciodată de ce nu s-a gândit să strige după ajutor. S-a prăvălit pe trepte și a fugit la spatele casei, fără să audă țipătul Claudiei: — Nu ți-am zis să stai în casă?! Pe copiii de pe poiană nu-i interesa Svetlana; nici n-au observat lipsa ei sau că Lăcusta, ajuns la marginea puțului și zărind ceva alb, a strigat: — Ține-te lipită de perete! Temându-se să n-o atingă, s-a așezat pe marginea puțului, și-a lăsat picioarele în jos, și s-a strecurat încet printre bârnele putrede, afundându-se în întuneric. În puț Săndel a sărit știind că pentru Svetlana secundele însemnau viață. Ea nu știa să înoate… Așa știa el, căci nu o dată s-au zbătut împreună la mal, sub privirea Cludiei care bombănea și încerca să-și învețe nepoata să înoate. Nepoata n-a învățat, dar de Săndel se temea, după cum îi băgase Claudia în cap. Dar acum, înghițind apă de puț cu miros de mucegai, s-a agățat cu disperare de umerii slăbănogi ai Lăcustei. — Gata! Nu te teme! Sunt cu tine! – a prins-o după gât, cum învățase de la mama. – Ține-te bine! Eu țip după ajutor! Mâinile lui lunecau pe bârnele umede, Svetlana îl trăgea la fund, dar Săndel a reușit să ia o gură de aer și să strige cât l-au ținut plămânii: — Ajutoooor! Nu știa – copiii fugiseră din poiană imediat ce apa l-a înghițit. Nu știa dacă va avea putere să reziste până vor sosi adulții. Nu știa dacă-l va auzi cineva… Dar știa un lucru – fetița în rochiță roz trebuie să trăiască! Căci în lume frumusețea, ca și clipele, sunt rare. Țipătul i-a fost auzit târziu. Claudia, punând pe masă friptura, a căutat din ochi nepoata și a împietrit: — Unde e Svetlana?! Oaspeții, veseli, n-au priceput adineauri ce vrea stăpâna casei, care s-a prăbușit pe prag și a strigat atât de tare, încât s-a speriat tot satul. Lăcusta a mai apucat să chiuiască de două ori, din ce în ce mai slab, acel cuvânt pe care îl spun toți copiii: — Mama… Și Cătălina, grăbindu-se de la muncă, a simțit deodată că trebuie să se grăbească, să nu se oprească la pâine, să treacă pe lângă vecinele care bârfeau la poartă, și să alerge spre casă cât o țin picioarele… A intrat în curte în clipa când Claudia s-a prăbușit cu inima strânsă pe scările Cătălinei. Fără să priceapă ce s-a întâmplat, Cătălina a zbughit spre spatele casei, unde-și știa de obicei copilul, și a apucat să audă vocea lui: — Sunt aici, mami! N-a stat să ghicească de unde vine vocea. Puțul acela îi dădea fiori de mult și degeaba bătuse la primărie să îl astupe sau măcar să-l acopere cu ceva mai serios decât bârne putrede. Numai ei îi păsa… Nu era timp de gândit. Cătălina a dat fugă în casă, a luat funia cu care întindea rufele și a strigat: — Țineți-mă! Dați o mână! Din noroc, unu din ginerii Claudiei era destul de treaz să priceapă ce vrea de la el. În două clipe a legat noduri, a înfășurat-o pe Cătălina și i-a spus: — Hai, țin eu! Svetlana a găsit-o pe dată. S-a agățat de gâtul ei, s-a lipit, a cuprins-o cu picioarele și cu mâinile. Cătălina tremura de groază. Pe Săndel nu-l găsea cu mâna, oricât încerca… Și atunci s-a rugat, cum o făcuse altădată la maternitate, când țipa de frica nașterii: — Doamne! Nu mi-l lua! Fără suflu, scotocea cu mâna prin apa rece. Secundele o loveau cu groază, dar nu se oprea. — Te rog… Ceva lunecos i-a alunecat în palmă. L-a apucat, l-a smuls și și-a tras copilul la piept, fără să știe dacă Săndel mai trăiește. A urlat cât a putut: — Trageți! Și când ieșea la lumină, a auzit ușurat: — Mamă… După aproape două săptămâni de spital, Săndel s-a întors erou. Svetlana s-a externat un pic mai repede. Scăpase doar cu sperietură, două julituri și rochița ruptă. Săndel a avut de tras: o mână ruptă, greu cu respirația, dar mama era lângă el, iar teama pentru Svetlana (care venea cu părinții în vizită) dispăruse. Era fericit că se va întoarce curând acasă, la cărțile lui și la pisică. — Băiete drag! Doamne, dacă n-ai fi fost tu… – plângea Claudia, cuprinzându-l pe Săndel. – Ție-ți dau orice vrei! — Dar de ce? – Săndel a dat din umeri. – Am făcut ce trebuia. Nu sunt eu bărbat? Claudia, nimerită fără răspuns, l-a cuprins și mai tare, fără să știe încă că acest băiat slăbănog și neîndemânatic, ce va rămâne mereu Lăcusta, își va salva peste câțiva ani camarazii de sub foc, conducând un blindat plin cu răniți. Și că, întrebat de ce tot face atâta bine, deși cu el s-a purtat lumea nedrept, va răspunde simplu: — Sunt medic. Așa trebuie. Trebuie să trăim. E corect așa! *** Stimați cititori! Iată, dragostea unei mame chiar nu are margini. Chiar dacă lumea și greutățile vieții au încercat s-o doboare, Cătălina și-a iubit fiul fără limite. Credința și devotamentul ei l-au ajutat să devină un om bun și deștept. Povestea lui Săndel arată că adevărata frumusețe e în suflet: cel pe care toți îl desconsiderau s-a dovedit a fi un adevărat erou – și pentru asta, nu chipul, ci inima contează. Să fim mai buni, să nu judecăm după aparențe, să nu ținem ranchiună, să facem ce e drept, chiar dacă lumea nu ne răsplătește pe moment, căci bunătatea schimbă totul. Voi credeți că bunătatea schimbă lumea? Ați întâlnit oameni a căror adevărată bogăție era sufletul, nu înfățișarea?