Tatăl a trei copii nu și-a imaginat vreodată că va îmbătrâni într-un azil de bătrâni: Abia la sfârșit afli dacă ți-ai crescut bine copiii

Tatăl a trei copii nu și-a imaginat vreodată că va îmbătrâni într-un azil: Abia la final de drum afli dacă ți-ai crescut bine copiii

Ion Munteanu privea pe fereastra noului său cămin un azil într-o comună liniștită din județul Iași și nu îi venea să creadă unde l-a dus viața. Afară ploua molcom, acoperind ulițele cu o mâhnire umedă, iar în sufletul bătrânului domnea o tristețe copleșitoare. El, tată a trei copii, nu se gândise vreodată că va îmbătrâni singur, între pereți străini. Altădată, viața lui fusese scăldată în lumină: o casă primitoare în inima orașului, soția dragă, Florica, trei copii minunați, hohote de râs și belșug. Lucrase ca inginer la o fabrică, avea mașină, un apartament spațios și, mai presus de toate, o familie de care era mândru. Acum, toate acestea păreau un vis de mult apus.

Ion și Florica i-au crescut pe fiul lor ștefan și pe cele două fete, Ecaterina și Paraschiva. Casa lor era mereu plină de musafiri vecini, prieteni, colegi. Le-au oferit copiilor tot ce au putut: educație, dragoste, principii. Dar în urmă cu zece ani, Florica s-a stins, lăsându-l pe Ion cu o rană care nu s-a mai vindecat niciodată. Pe atunci, mai spera că copiii îi vor fi sprijin, dar timpul s-a dovedit aspru.

Pe măsură ce anii au trecut, Ion a devenit o povară pentru propriii copii. ștefan, cel mai mare, a plecat în Italia acum un deceniu. Acolo s-a căsătorit, a întemeiat o familie și a ajuns un arhitect respectat. O dată pe an trimitea vești, uneori venea, dar în ultima vreme abia mai suna. Tată, am mult de muncă, mă înțelegi, îi zicea, iar Ion zâmbea pe jumătate, ascunzându-și durerea.

Fetele locuiau aproape, în Iași, dar viața le era mereu pe fugă. Ecaterina avea soț și doi copii, iar Paraschiva se dedicase carierei. Sunau o dată pe lună, treceau din când în când, dar mereu grăbite: Tată, e haos, nici nu respir!. Ion privea pe geam, văzând oameni cu plase și daruri. Era 23 decembrie. Mâine urma să fie Crăciunul și ziua lui de naștere. Prima dată singur. Fără urări, fără îmbrățișări. Nimeni nu are nevoie de mine, șopti, închizând ochii.

Și-a amintit de iernile când Florica împodobea casa, de râsetele copiilor desfăcând cadourile. Atunci casa era plină de viață. Acum, liniștea apăsa greu, iar dorul îl strângea ca un cerc. Unde am greșit? Eu și Florica am făcut tot ce am putut, iar acum sunt aici, uitat ca o valiză veche, gândi Ion.

Dimineața următoare azilul forfotea. Copiii și nepoții veneau să-și ia bătrânii acasă, aduceau mâncăruri, vorbe, voie bună. Ion stătea retras, privind o fotografie veche cu familia. Deodată, cineva bătu încet în ușă. Tresări. Intră!, rosti, neîncrezător.

Sărbători fericite, tată! La mulți ani! o voce care i-a tresărit inima.

În prag stătea ștefan. Înalt, cu câteva fire albe, dar același surâs de băiat. L-a îmbrățișat strâns. Ion nu știa dacă visează. Lacrimile îi curgeau pe obraji, iar cuvintele îi rămăseseră în gât.

ștefane Chiar ești tu? îngâimă cu teama că e doar o iluzie.

Bineînțeles, tată! Am venit aseară, am vrut să fie surpriză. Fiul îl ținu strâns de umeri. De ce nu mi-ai spus că surorile tale te-au adus aici? Eu îți trimiteam bani în fiecare lună! Nu mi-au spus nimic. Nici nu am crezut că ești într-un azil!

Ion coborî privirea. Nu voia să se plângă, nici să stârnească ceartă. Dar ștefan nu s-a lăsat.

Tată, pregătește-ți bagajul. Azi plecăm cu trenul. Te iau acasă. Vom sta la socrii mei până rezolvăm actele. După aceea, vii cu mine în Italia. Vom fi iar împreună!

În Italia, fiule? Ion ezită. Sunt bătrân Ce rost mai am pe acolo?

Nu ești bătrân, tată! Maria, soția mea, abia așteaptă să te cunoască. Iar fata noastră, Bianca, visează să-și vadă bunicul! ștefan vorbea atât de sigur, încât Ion începu să creadă că Dumnezeu i-a trimis un miracol.

Nu pot să cred E prea frumos ca să fie adevărat.

Ajunge, tată. Nu meriți singurătatea. Mergem acasă.

Cei din azil șușoteau: Ce fiu are domnul Munteanu! Un bărbat adevărat! ștefan și-a ajutat tatăl să-și strângă puținele lucruri, și spre seară au pornit. În Italia, Ion a început o viață nouă. Printre oameni dragi, sub un cer mai blând, s-a simțit din nou om.

Se spune că doar la bătrânețe afli dacă ți-ai crescut bine copiii. Ion a înțeles: fiul său ajunsese omul pe care l-a visat mereu. Și aceea a fost cea mai mare răsplată a vieții lui.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

8 + 20 =

Tatăl a trei copii nu și-a imaginat vreodată că va îmbătrâni într-un azil de bătrâni: Abia la sfârșit afli dacă ți-ai crescut bine copiii
Marea ta este o gospodărie la țară. Dacă nu mă asculți, nu ai mamă, dragă!