Am 47 de ani. De cincisprezece ani lucram ca șofer personal pentru un director important al unei companii mari de tehnologie din Chișinău. În tot acest timp, s-a purtat corect cu mine. Îmi plătea bine, primeam toate bonusurile, beneficiile sociale, chiar și unele sporuri neașteptate. Îl duceam oriunde la întâlniri, la aeroport, la cine de afaceri, la evenimente de familie.
Datorită acestui serviciu, familia mea trăia liniștit. Am reușit să asigur școală bună pentru cei trei copii ai mei, am cumpărat o căsuță mică în credit și nu ne-a lipsit niciodată nimic.
Într-o marți, trebuia să îl duc la o întâlnire foarte importantă într-un hotel aproape de centrul orașului. Ca de obicei: costum curat, mașina perfectă, am ajuns la timp.
Pe drum, mi-a spus că vor veni musafiri din străinătate și că ședința e crucială. M-a rugat să îl aștept în parcare, căci discuțiile s-ar putea lungi mult. I-am răspuns că nu-i nicio problemă și că-l aștept cât trebuie.
Întâlnirea a început dimineața. Am rămas în mașină. După-amiază, apoi spre seară, el tot nu ieșea. I-am trimis un mesaj să văd dacă e totul bine, dacă are nevoie de ceva. Mi-a răspuns scurt că merge minunat și să-i mai dau încă o oră.
Înserarea s-a lăsat grea peste Bulevardul Ștefan cel Mare. Mă rodea foamea, dar nu m-am urnit nu voiam să risc să iasă și să nu mă găsească.
Pe la opt și jumătate seara, l-am văzut ieșind încet din hotel, alături de cei de la întâlnire. Toți râdeau, păreau înalți și ușori, ca niște păpuși trasate din abur. Am coborât repede, le-am deschis ușa.
Mi-a spus să-i duc la cină. Am pornit fără să zic nimic altceva.
În drum, musafirii conversau în engleză. Eu, de ani de zile, seară după seară, mai ales când nu puteam dormi, învățasem limba ascultând radioul vechi din bucătărie, deși n-am pomenit asta niciodată la serviciu. Înțelegeam fiecare cuvânt.
La un moment dat, unul dintre ei a întrebat, mirat, dacă șoferul îi așteptase toată ziua o dovadă de mare devotament, i s-a părut.
Șeful meu a râs, cu gura largă, și a rostit ceva care m-a înțepat adânc, ca un vis stins:
Pentru asta îl plătesc. E doar șofer. Nu are ceva mai bun de făcut.
Ceilalți au râs și ei, râsul lor făcând valuri ca pe lacul Valea Morilor când bate vântul.
Mi-am simțit gâtul ca din piatră. Am condus mai departe, făcându-mă că n-am auzit nimic.
Când am ajuns, mi-a zis că cina va dura mult și să mă duc să mănânc ceva, apoi să revin peste două ore. Am dat din cap liniștit.
Am intrat la un chioșc din apropiere și, în timp ce mâncam covrig cald și chefir, cuvintele lui răsunau ca pe vechea frecvență de Radio Moldova: Doar șofer.
Cincisprezece ani de loialitate, de treziri grăbite înainte de zori, de așteptat ceasuri în șir… și eram doar atât pentru el?
Peste două ore m-am întors, i-am luat și i-am dus înapoi. Era mulțumit întâlnirea fusese un succes zicea el, plutind puțin, parcă nici nu era acolo cu adevărat.
A doua zi am venit după el, ca de obicei. A urcat în mașină, m-a salutat, mi-a zis să pornim spre birou.
Pe scaunul din dreapta i-am lăsat în tăcere scrisoarea mea de demisie.
A citit-o, apoi s-a uitat la mine pe jumătate visător, jumătate nedumerit, și a întrebat ce-i cu asta.
I-am zis că-mi dau demisia respectuos, dar hotărât.
S-a mirat, a întrebat dacă nu vreau mai mulți lei moldovenești, dacă s-a întâmplat ceva.
I-am răspuns că nu e vorba de bani, ci că a sosit timpul să caut alte drumuri.
A insistat vroia să afle motivul adevărat. Când am oprit la semafor la Piața Marii Adunări Naționale, l-am privit și i-am spus că aseară, m-a numit doar șofer, care nu are nimic mai de preț de făcut. Poate pentru el așa este. Dar eu merit să lucrez pentru cineva care mă respectă.
A pălit, ca o frunză de plop toamna.
A încercat să se scuze, spunând că a fost un cuvânt aruncat la întâmplare.
I-am zis că-l înțeleg, dar după cincisprezece ani, totul era prea clar. Și că fiecare are dreptul să muncească acolo unde e prețuit.
La firmă, m-a rugat să mă răzgândesc, mi-a propus chiar o mărire mare de salariu. Am refuzat. I-am spus că îmi voi face preavizul și apoi voi pleca.
Ultima mea zi s-a scurs ca un vis strălucitor și greu. A încercat din nou să mă convingă să rămân cu condiții și mai bune. Dar hotărârea mea era deja pecetluită.
Astăzi lucrez într-un alt loc. Am primit telefon de la cineva care m-a ofertat nu ca șofer, ci ca și coordonator. Cu salariu mai bun, birou propriu și program fix. Mi-a spus că apreciază oamenii loiali și muncitori.
Am acceptat fără ezitare.
Peste câteva zile, am primit un mesaj de la fostul meu șef. Mi-a scris că a greșit, că am fost mai mult decât șofer am fost omul pe care s-a bazat mereu. M-a rugat să-l iert.
Încă nu i-am răspuns.
Acum, la noul serviciu, mă simt apreciat, dar uneori mă întreb am făcut bine? Oare trebuia să-i dau o șansă?…
Uneori, o singură propoziție, rostită în cinci secunde, poate prăbuși un pod construit în cincisprezece ani.
Voi ce credeți am avut dreptate sau am exagerat?
