Eram cu soțul meu pe plajă, sărbătorind aniversarea noastră de căsătorie. Soarele ardea blând, iar valuri mici se spărgeau de țărm, ca și cum universul însuși ne oferea un cadru perfect. Și atunci… ea a apărut.
O femeie într-o costumație albă iese din apă, se apropie cu pași hotărâți și, fără să clipescă, se aruncă în genunchi în fața lui. Respirația i se întrerupea, iar vocea îi tremura ca un fir de iarbă sub vânt.
Nu te mai preface că nu mă cunoști! spuse ea, șoptit și tăios.
Am încremenit. Soțul meu s-a întors spre mine, iar în ochii lui am citit ceva ce nu puteam înțelege vinovăție? Frică? O rugăminte mută?
Inima îmi zvâcnea nebunește. Tocmai voiam să-i spun că sunt însărcinată… dar acum? Acum nu mai eram sigură dacă merita să afle.
El a făcut un pas spre ea, eu un pas înapoi.
Și-atunci a rostit cuvintele care mi-au înghețat sângele în vine:
Vasile… glasul i s-a frânt, mi-ai promis că te întorci la mine după ce-ți aranjezi treburile. Te-am așteptat… toți acești ani.
Pământul s-a dat la o parte sub picioarele mele. Ce… ani? am întrebat, cu o voce care nu-mi mai aparținea.
El a închis ochii, ca și cum s-ar fi strâns în el însuși. Anca… e o poveste lungă, a murmurat.
Poveste lungă? am repetat, cu noduri în gât. Și când plănuiai să-mi spui?
Femeia s-a ridicat, privindu-mă cu un amestec de milă și triumf.
A fost soțul meu cu mult înainte să fie al tău, a zis, și avem un fiu împreună.
Lovitura a fost mai dură decât orice palmă. Marea șuiera, soarele apunea, iar eu rămăsesem acolo, simțind cum viața mea se despica în două înainte și după.
Vasile a întins mâna să mă atingă, dar m-am tras brusc. Știam că orice-ar mai spune, siguranța pe care o simțeam alături de el se sfărâmase pentru totdeauna.
Iubiți femeile voastre și nu le trădați niciodată, căci ele sunt cele mai fragile și generoase creaturi.
