Mătușă, nu mai plângeți Stați cu grijă. Vă chem eu o mașină, nu vă faceți griji.
Ne aducem aminte de vremurile de demult, din satele de pe valea Prutului, când bătrânii treceau prin toate cu răbdare și frică de Dumnezeu. Mătușa Catinca, femeie vârstnică ce-și ducea zilele cu demnitate, nu avea nevoie de ceas inima îi era deșteptată de la trei dimineața, plină de griji care nu-i dădeau pace.
De cu seară, surorile medicale de la spitalul din Chișinău îi spusese: Mătușă, veniți mâine cât puteți de devreme, că are bărbatu dumneavoastră o analiză importantă. Din acel moment, nu-și mai găsise liniștea nici în bătătură, nici în casă.
Moșul Grigore, omul ei de jumătate de veac, stătea pe un pat de spital de câteva zile. La anii lor, fiecare spitalizare era ca un nor întunecat peste gospodărie. Catinca aprinsese focul în soba mică din tindă, își legase cu grijă broboada neagră, cea de sărbătoare, și se pregătise cu sfințenie, de parcă mergea la o slujbă mare.
Pe uliță era încă întuneric când a tras poarta după ea. Pietrele erau albe de brumă, iar cerul abia se colora de ziua nouă. Mergea încet, cu pași mici și apăsați, ca o femeie trecută prin osteneli și lipsuri, dar cu suflet voinic. Aproape de ieșirea în șosea, o năpastă i-a săgetat gândul:
Vai de mine, telefonul! L-am lăsat pe laviță
S-a oprit, a închis ochii și a oftat din adâncul pieptului, apoi s-a pornit înapoi. Drumul spre casă i s-a părut infinit, iar focul din sobă părea că o ceartă și el, că a uitat. A apucat telefonul cu mâna tremurândă, l-a vârât sub șorț și a ieșit din nou, cu inima cât un purice.
Ajunsă la stația de microbuz, norocul a dat peste ea: încă nu plecase. Șoferul, un om cu mustață stufoasă, fuma și se uita peste sat visător. Catinca s-a urcat, mulțumind cu glas tare: Să vă dea Domnul sănătate, băiete! Până la oraș a stat cu ochii pe geam, numărând fiecare popas și strângând broboada sub bărbie, crezând parcă că numai așa va ajunge cu bine.
Coborâtă la piața centrală din Chișinău, necazurile s-au ținut lanț. Microbuzul care ducea spre spital abia ce dispăruse după colț. L-a zărit parcă ironic, plecând. Zece minute a stat, tremurând, în răcoarea dimineții de decembrie, mai mult de grija lui Grigore decât de frig.
Când s-a ivit iar microbuzul, lumea s-a grăbit buluc, de parcă împărțeau colaci la mort. Cu trupul mic și spatele încovoit, Catinca s-a străduit să urce, ținea biletul într-o mână și nădejdea în cealaltă. Dar oamenii erau nepăsători, fiecare cu necazul lui. Îmbulzeala era mare, și într-o clipă ușile s-au trântit rece, chiar în fața ei.
A rămas, Catinca, cu palma sprijinită pe geam, privind cum toți se fac nevăzuți, ca o punte ruptă peste care nu mai putea trece. Ochii i s-au umplut de lacrimi, și tot zbuciumul nopții, frica pentru bărbat, osteneala tuturor anilor, s-au adunat într-un nod ce nu putea să-l dezlege. Și-a dat drumul la plâns, nu din moft sau răsfăț, ci din acea suferință veche, a omului simplu, care simte că nu-l mai ascultă puterile.
Se ștergea cu colțul broboadei, stingheră, neștiind cum va ajunge la Grigore. Lumea îi trecea pe lângă suflet ca pe lângă stâlp, cine să-i vadă lacrimile?
Asta, până când un bărbat de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat curat, cu ochi blânzi și față rumenă de om crescut la Moldova, s-a oprit vizavi de ea.
Mătușă ce s-a întâmplat, de plângeți așa amarnic?
Catinca a ridicat ochii, cu greu a putut rosti a arătat înspre microbuz, și-a pus mâna pe piept și a șoptit: Moșu meu la spital are de făcut analize
Săraca dumneavoastră nu mai plângeți, mătușă. Stați oleacă.
Bărbatul a scos telefonul din buzunar, și cu glas bun a zis:
Vă chem eu un taxi pe linia asta, n-aveți de ce să vă necăjiți. Mergem împreună. Vă sprijin eu.
Nu-și găsea cuvintele Catinca, dar la auzul împreună, simți cum i se sfărâmă o parte din povară. Era ca și cum Dumnezeu, într-un târziu, și-ar fi amintit de ea. Lumea nu era chiar așa de rece, existau și oameni cu inimă. Cineva, necunoscut, îi întinsese o mână.
Și-acolo, pe trotuarul jilav al lui decembrie, Catinca aștepta taxiul, cu sufletul mai ușor, lângă acel necunoscut cu față de om bun. În liniștea acelei clipe, Catinca s-a simțit pentru prima oară, în zorii acelei zile grele, puțin mai ușurată.
În inima ei, străbătută de ani și griji, și-a făcut loc o licărire de lumină.
Dacă povestea Catincăi te-a emoționat o clipă, lasă un Cinstire bunicilor noștri sau scrie o vorbă bună pentru bătrânii care încă se luptă cu greutățile. Hai să umplem aceste rânduri cu îngăduință și omenie, să arătăm că în Moldova și România încă bat inimi calde, gata să ajute. Scrie și tu ceva; pentru o mătușă ca Catinca, un cuvânt bun poate însemna lumea întreagă.
