Dragă, să-ți spun ceva ce mă apasă pe suflet de ceva vreme. M-am pensionat recent, și trebuie să fiu sinceră cu tine nu m-am simțit niciodată mai singură. Când ești tânăr, nu-ți trece prin cap că anii trec, te lași dusă de val, nu te gândești că ce lași în urmă contează mai mult decât banii sau excursiile prin lume. Abia acum, Ajunsă la vârsta asta, îmi dau seama că n-am trăit înțelept.
Știi, multe femei la noi consideră că singurătatea e greu de dus, că abia dacă ai un soț, copii, și tot bâlciul ăsta zilnic poți spune că ești cu adevărat fericită. Dar eu, Mariana, așa cum mă știi tu, n-am fost de aceeași părere. Toată viața am pus preț pe libertatea mea. Nimeni nu m-a pus la colț cu rugăminți sau obligații. Fără copii, fără soț. Sincer, mi-a plăcut autonomia asta.
După ce am terminat Universitatea din Iași, am prins un post bun la o firmă de turism din Chișinău. Și, pe lângă jobul ăsta stabil, am avut șansa să fiu și model pentru o casă de modă din București. Să nu te mire că am făcut și bani buni, am strâns un cont în lei de mă uitam satisfăcută la el. Aveam gașca mea de prietene, toate cu carieră, toate elegante și pline de planuri. Mergeam la cafele în centru, ne organizam vacanțele la Balcic sau Nisa, nu ne lipsea nimic.
Am avut și bărbați frumoși în viața mea, nu zic nu. Dar când simțeam că nu mai e scânteie, nu-mi era greu să pun punct. Copii? Parcă nu-mi venea. Să-mi dau eu weekendurile și timpul liber pe lecții și griji de mamă? Nu mă vedeam în postura asta. Sincer, mă paraliza gândul la atâtea responsabilități.
Anii au zburat, nu mi-am dat seama cum. Acum, mă uit în oglindă și văd o pensionară fără soț, fără copii. Când îmi aud sufletul, îmi dau seama că ceva lipsește. Îmi pare rău că n-am avut un copil, măcar unul. La început n-am vrut, apoi am lăsat-o pe mai târziu, după care a fost prea târziu. Nu credeam că a fi mamă e o fericire pentru o femeie.
O văd pe sora mea, Irina, cu cei doi copii ai ei, cu nepoții care îi umplu casa de gălăgie. E drept că eram cam cu nasul pe sus, nu ascultam niciodată sfaturile nimănui. Acum simt că aș vrea o schimbare, să-mi apropii rudele, să le arăt că-mi pasă. Să-i iau în brațe pe nepoții mei, să-i învăț poezii. Cine știe, poate mai găsesc și eu pe cineva singur, să ne facem familie în doi, bătrâni, dar nu singuri. Sper, măcar acum, să pot schimba ceva cu adevărat în viața mea.
