Da cum ai putut, măi fată, să ajungi așa? Proastă mai ești! Cine te mai ia pe tine, cu copilul după tine?! Și ce-o să faci cu el, așa singură? De la mine să nu aștepți nimic, auzi? Te-am crescut cât am putut, acuma să te descurci singură. Ia-ți catrafusele și să nu te mai văd prin casa mea!
Ana privea în podea, ascultând țipetele mătușii. Ultima firimitură de speranță că o va lăsa măcar câteva zile până își găsește ceva de muncă se spulberase.
Dacă ar fi trăit mama…
Tatăl nici nu l-a cunoscut, iar mama i-a lăsat-o soarta când avea vreo șapte ani, călcată pe trecere, la sorți de un șofer beat. Voiau s-o ducă la casa de copii, însă norocul a dat peste ea cu un verișor de-al treilea al mamei rudă de undeva din nord. A primit-o, n-a dus-o în puf, dar a ținut-o la școală și cu burta plină.
Locuiau la marginea Sorocii, cu ierni lungi și veri ca-n cuptor. N-a dus lipsă de mâncare, era mereu îmbrăcată ca lumea, iar gospodăria îi ocupa tot timpul. Nu a primit prea multă dragoste de la mătușa, că nici nu-i stătea în fire, dar, de, viața…
Ana a învățat pe brânci. După liceu a intrat la Universitatea Ion Creangă din Chișinău, pedagogia. A trecut ca vântul timpul acolo, și iată, proaspăt absolventă, cu diploma strânsă la piept, se întoarce acasă. Numai că de data asta, sufletul îi era plin de nor.
Ieși, că nu vreau să te mai văd!
Mătușă Marioara, măcar
Am zis că e destul!
Fata își apucă geamantanul vechi și iesi în soarele ucigător. Parcă nu-i venea să creadă cum a ajuns aici: nelalocul ei, respinsă, cu burtica în creștere dar cinstită, nu a ascuns nimănui nimic.
Ce să facă? Unde să stea? Mergea pe uliță, învârtind gândurile în cap, când aude o voce:
Măi fată, vrei o cană cu apă?
O femeie zdravănă, trecută bine de cincizeci, o măsura de la cap la picioare.
Intră la umbră, dacă n-ai necaz.
I-a întins un ulcior de ceramică, iar Ana a sorbit cu poftă, simțind cum îi revine sufletul.
Să stau puțin la dumneata, dacă mă primești Aștepți pe cineva?
Stai, dacă îți e sete, ce să zic Tu de unde vii cu atâtea bagaje?
Am terminat facultatea la Chișinău, caut post de învățătoare. Doar că, vedeți n-am unde mă trage pe cap. Nu știți cineva care-nchiriază o cameră?
Gazda, tanti Rodica, a rămas în poartă, măsurând-o din ochi. Săracă, dar curată, cu niște umbre pe sub ochi.
Rămâi la mine, fată dragă. Nu-i casă mare, dar loc de-un om mai încape. Nu-s pretențioasă la chirie, da să nu uiți să plătești la timp. Dacă îți convine, hai, să-ți arăt odaia.
I-a dat o cameră mică, luminoasă, cu geam la grădină, patul cu pături curate, dulap din lemn, masă. De ajuns cât să aibă un acoperiș sigur.
Ana s-a mutat, și în câteva zile deja luase din obiceiurile casei. Se ajutau una pe alta: ba la animale, ba la grădină, ba la făcut bulion și zarzavat. Seara, stăteau la taclaie sub vița de vie, cu un ceai fierbinte, vorbind vrute și nevrute.
Sarcina Ana o ducea bine. S-a destăinuit Rodicăi: cu Valentin a stat cât a fost la facultate, băiat cu stare și părinți cu funcții, dar când a aflat că o să aibă copil, s-a evaporat. Lăsase niște bani și gata.
Ai făcut bine, măi fată, că nu te-ai lăsat duhul rău să scapi de prunc, zise Rodica. O să vezi ce mândrie o să ai.
Prin februarie, au început durerile. Rodica a fugit cu Ana la spital. A venit pe lume un băiat rotofei Mihăiță.
În salonul de mame, s-a dus vestea de o fetiță abandonată de mamă, dispărută după naștere.
E cineva care s-o alăpteze? E slabă tare, a zis o asistentă.
Ana a luat-o la piept, suflet mic și alb, de parcă nici n-a simțit drumul în lume.
Te cheamă Daria, i-a șoptit la ureche.
În ziua externării, s-a strâns lume la poarta spitalului a venit căpitanul Radu Ciobanu, tatăl copilei, cu baloane colorate și două colete: unul albastru, altul roz.
A urcat pe toate într-o bătrână Dacie și s-a lăsat numai de ochii lor.
Toată mahalaua a murmurat luni la rând despre nunta care a urmat. Căpitanul, văzând firea caldă și inima Anei, n-a așteptat mult și a cerut-o de nevastă.
Iată, Ana, cu Mihăiță de-o mână și Daria în brațe, a intrat într-o altă viață, a găsit și dragoste, și căldură.
Cine s-ar fi gândit că-ntr-o zi de vară nădușită, cu o simplă cană de apă, se poate schimba totul? Așa e norocul la moldoveni: vine când nici nu te aștepți, iar paginile vieții se răsfoiesc singure, tăcut și frumosÎn primele zile în casa nouă, Ana se trezea devreme cu miros de cafea şi pâine prăjită, iar Mihăiță râdea, alergând după pisica portocalie a lui Radu. La fereastră, Daria făcea primii pași, sprijinită de mâinile Anei. Radu venea din curte cu brațe de flori şi, în fiecare duminică, mergeau toţi patru în parc, lăsând în urmă vocile răutăcioase şi amintirile trecutului.
Rodica venea în vizită cu vin de casă şi plăcinte fierbinți, grădinile se pregăteau de primăvară, iar mahalaua nu-şi mai amintea de greul Anei ci numai de veselia din curtea lor, de copiii care o strigau femeie bună şi domnişoara învățătoare. Când Ana intra în clasă, îşi ţinea copiii ca pe o comoară; îi învăţa să citească, să scrie, să viseze, să se ridice oricând viaţa îi lovea.
Într-o zi, chiar mătuşa Marioara a trecut pe uliţă şi a zărit siluetele fericite din grădină. S-a oprit o clipă, jenată, privindu-şi nepoata care râdea în soare cu cei doi copii şi soţul alături. Dar Ana, văzând-o, i-a dat bineţe, cu zâmbetul acela bun care nu are loc pentru ranchiună:
Să ştiţi, mătuşă, că acolo unde unii închid uşa, Dumnezeu deschide o poartă mai largă. Şi e atât de bine
Şi de atunci, glasul şi râsul noului ei neam răsunau în fiecare colţ al casei. Iar Ana, de câte ori vedea vreun suflet necăjit pe drum, nu uita niciodată să-i întindă o cană cu apă şi o vorbă bună, ştiind din toată inima că uneori, fericirea începe chiar cu atât.
