De o săptămână mă tot pregăteam pentru ziua mea de naștere, găteam mâncărurile preferate ale copiilor, mă uitam la rețete ca să surprind pe toată lumea. Așteptam cu nerăbdare să vină rudele, dar nu a venit nimeni. Am aflat mai târziu că erau supărați, fiindcă nu le-am dat un apartament mai mare.
Pregătirile pentru sărbători, zile de nume sau aniversări mă copleșesc de fiecare dată, dar în mod plăcut. De obicei, abia aștept să îi văd pe cei dragi, să ne adunăm în jurul mesei, să râdem și să povestim. Familia mea obișnuia să celebreze cu bucurie, fără griji inutile. Vreau să scriu în jurnalul meu povestea aceasta căci a fost importantă pentru sufletul meu.
De mai mult de o săptămână, m-am apucat să adun tot ce e nevoie pentru ziua mea. Zilele trecute am făcut 60 de ani. Mă bucuram că o să-i văd pe toți ai mei. Am pus mult suflet și energie în pregătiri. Din cauza pandemiei, am renunțat la ideea unui restaurant și am hotărât să fac totul acasă, mai ales că așa ne putem strânge în tihnă.
Locuiesc împreună cu fiica mea, Adela, care are 31 de ani și nu e încă măritată. Băiatul meu e însurat, are o fetiță și de curând a împlinit 40 de ani. Voiam neapărat să petrec această aniversare cu copiii mei și cu nepoata. M-am dus la piață, am făcut lista cu bucate: am gătit aperitive, trei salate, sarmale, friptură și o prăjitură. I-am invitat pe toți sâmbătă, ca să le fie comod și să nu aibă alte planuri.
Dar în ziua aia de sâmbătă am așteptat în zadar pe fiul meu cu familia. Nici nu mi-a răspuns la telefon. A fost o lovitură grea, n-am înțeles ce se întâmplă. M-a cuprins o tristețe mare. Ziua mi-a fost ruinată, iar bucuria s-a transformat în lacrimi amare. Am privit mâncarea ce am pus-o pe masă, pe care a trebuit să o strâng fără ca cineva să o guste.
Cu ce am greșit ca mamă să merit asta? Adela încerca să mă liniștească, dar nu reușeam să mă calmez. Duminică m-am dus la băiat, fiindcă vreau să aflu de ce nu au venit.
Am crescut singur(ă) copiii, de când soțul meu a plecat la muncă în străinătate și n-a mai dat niciun semn. Cu ajutorul părinților mei, am cumpărat un apartament cu trei camere, unde ne-am mutat. Când fiul meu a împlinit 30 de ani, s-a căsătorit. Cu acordul meu, ei s-au mutat într-o cameră, Adela în alta, iar eu am rămas în cea de-a treia. Era înghesuit, știu, dar voiam să-i ajut cu ce pot.
Așa am trăit împreună opt ani. Fiului meu i s-a născut o fetiță. Apoi a murit soacra mea o femeie cu care nu am prea avut legături, nu s-a ocupat niciodată de nepoți, dar mi-a lăsat moștenire un apartament cu o singură cameră. Locuința avea nevoie de reparații capitale. După ce am terminat renovarea, am hotărât să le dau apartamentul băiatului și soției lui. De atunci ne-am văzut tot mai rar, dar tot obișnuiam să sărbătorim împreună zilele mari.
Și totuși, la 60 de ani, fiul nu a mai venit deloc. A fost pentru prima oară. La ora zece dimineața am ajuns la ei, grijile mă măcinau pe drum cine știe, poate s-a întâmplat ceva grav. Am dus cu mine bunătăți rămase de la sărbătoare. M-a deschis nora, vizibil plictisită de vizita mea. Și-a aruncat vorbele direct: Pentru ce ai venit?
Fiul dormea încă. Când s-a trezit, m-a întrebat dacă vreau un ceai. Eu îl întrebam de ce nu au venit, de ce nu răspunde la telefon. El nimic, dar nora a preluat discuția. Mi-a spus că toată supărarea vine din faptul că le-am dat apartamentul mic, cu o cameră, și că mie mi-a rămas cel cu trei. Că le e greu cu spațiul, că nu pot avea al doilea copil. Asta-i recunoștința. Ani la rând m-am străduit pentru copii, le-am dat casă, iar acum îmi spun că nu e suficient.
Din păcate, am realizat că trebuie să ai grijă în primul rând de tine, căci oamenii dragi ajung să ceară tot mai mult, fără să vadă ce-ai făcut pentru ei. Lectia asta am reținut-o: generozitatea fără măsură rar aduce mulțumire.







