Un cadou de la un necunoscut Mesajul în chatul general a apărut printre tabele și emailuri urgente, ca o jucărie colorată între dosare: „Colegi, pornim Secret Santa! Schimb anonim de cadouri la petrecerea de firmă. Buget până la 2000 lei. Linkul către formular îl găsiți mai jos.” Rareș a recitit textul și a aruncat instinctiv o privire către colțul ecranului, unde ceasul ticăia. Mai erau zece zile de lucru până la sfârșitul anului, două săptămâni până la încheierea trimestrului, trei zile până la plata ratei la bancă. Totul în capul lui se măsura de mult în astfel de praguri. Reacțiile au început să curgă în chat. Unul a trimis un gif cu un ren, altul a scris: „Din nou?”, iar cineva a întrebat de buget. HR-ul, Anca, a adăugat imediat: „Participarea nu e obligatorie, dar e recomandată. Facem atmosferă de Sărbători.” Rareș și-a terminat cafeaua rece și a dat click pe link. Formularul cerea nume, departament, acord pentru prelucrarea datelor. Jos, butonul „Participă” clipea. S-a gândit o clipă, imaginându-și cum încă o lumânare inutilă sau o cană se va așeza pe biroul deja sufocat de obiecte. Apoi s-a gândit cum ar arăta lista de participanți cu spațiul gol lângă numele lui. A apăsat pe buton. — Ce zici, te-ai înscris la loterie? — l-a întrebat Sorin din departamentul vecin, aruncând o privire în biroul lui. — Sper să-mi pice cineva cu simțul umorului. M-am gândit deja să-i dau șefului o carte de time management. — E anonim, — i-a amintit Rareș. — Cu atât mai palpitant! Imaginează-ți, el deschide și… — Sorin a mimat o față surprinsă și a izbucnit în râs. Rareș a zâmbit din politețe și s-a întors la raport. Cifrele se contopeau într-un șuvoi cenușiu. Într-un birou alăturat se discuta despre cadouri corporative pentru parteneri, se dezbătea dacă să se ia bomboane scumpe sau să se economisească. La fumat, dimineața, vorbeau despre primă: dacă va fi, dacă se va tăia, dacă va fi „în natură”, sub formă de aceleași seturi. Totul se perinda pe lângă el ca un decor de Sărbători nesfârșit: bradul corporativ din hol, globuri de plastic, felicitări impersonale de tipul „Stimați parteneri! Vă urăm…”. Rareș avea în anul acesta două obiective. Primul — să prindă bonusul pentru atingerea planului. Al doilea — să nu răbufnească la fiu pentru note. Ambele păreau la fel de greu de atins. Seara a venit mailul cu subiectul „Secret Santa: Al tău”. L-a deschis pe telefon în metrou, strâns între geci și rucsacuri. „Salut, Rareș! Secret Santa-ul tău: Rareș Grigoriu, departamentul Analiză.” A recitit. Încă o dată. Metroul a zgâlțâit, cineva l-a izbit ușor. În chat, au apărut deja screenshoturi: „E bug?” „Și mie mi-am picat eu.” „Nivel nou de autocunoaștere.” Anca a scris repede: „Colegi, s-a stricat sistemul. Nu mai putem schimba, IT zice că e blocat pe ID-uri. Tratați ca experiment. Oricum, aduceți cadourile, faceți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Important e să păstrăm misterul și atmosfera.” „Ce mister, dacă știu că sunt eu?” — a scris cineva. „Imaginează-ți că e un necunoscut care te simte foarte bine”, — a răspuns Anca cu emoji de brad. Rareș a închis chatul și a băgat telefonul în buzunar. Cineva povestea tare la telefon cum „închide anul”. El privea reflexia sa în geamul negru. Patruzeci și unu. Părul încă rezista, dar la tâmple apăruseră dungi albicioase. Fața obosită, dar nu bătrână. Sacou din mall, ceas la rată, telefon ca al șefului. Un cadou pentru mine, de parcă de la un necunoscut, — s-a gândit. — Ce mi-ar putea dărui acel necunoscut? Nu avea răspuns. A doua zi, la fumoar, toți vorbeau despre asta. — Ar trebui anulat, — spunea Lucian, din juridic, scuturând cenușa. — Se rupe conceptul. Secret Santa nu poate fi netainic. — Mie-mi place, — a replicat Oana, marketing. — Pot, în sfârșit, să-mi cumpăr ceva pe bune. Nu un fular cu reni. — Tu și așa îți iei tot ce vrei, — a comentat cineva. — Nu tot. Sunt lucruri la care mi-e milă de bani, — Oana a zâmbit. — Aici apare interesul. Rareș asculta cu atenție. În minte îi treceau opțiuni: căști, baterie externă, mouse nou. Oricum putea să-și cumpere, fără Santa, de la orice magazin. Dar nimic nu părea cadou, ci un accesoriu de birou. — Tu ce-ți iei? — l-a întrebat Sorin spre lift. — Nu știu, — a răspuns onest Rareș. — Hai mă… Eu mi-aș lua PlayStation. N-am buget, deci îmi iau un set de bere artizanală și scriu „de la Moș”. Și eu? — s-a întrebat Rareș la birou. — Ce aș vrea, dacă cineva chiar m-ar vedea? Nu ca angajat, nu ca platnic la bancă, nu ca tată mereu ocupat, ci ca… cine? Ca om? Nu găsea cuvânt. Seara, la mall, totul strălucea și cânta. Magazinele promovau „cadouri ideale”, „seturi pentru el”, „seturi pentru oamenii de succes”. Pe aproape fiecare poster, un bărbat cu palton scump și față sigură. Nimeni cu cearcăne sau rate. A intrat la electronice. Pe stand, căști wireless „bestseller”. Consultantul explica diferențele unui tip cu geacă groasă. Da, căști. Practic. Să asculți muzică, podcasturi. Să ai grijă de tine, se gândea Rareș. A luat o cutie, a privit prețul — se încadra dacă nu lua modelul scump. Dar tot eu mi le cumpăr. Ce sens are? Oricum îmi iau lucruri pe care „trebuie să le aibă” un bărbat de vârsta și statutul meu. Telefon, ceas, pantofi decenți, geacă nediscountată. E cadou? A pus cutia la loc și a ieșit. La librărie era cald. La intrare, teancuri de cărți motivaționale: „Fii cea mai bună versiune”, „Cum să le faci pe toate”, „Fericire planificată”. A luat una, a răsfoit, a văzut fraze despre „zona de confort” și „eficiență” și a simțit oboseală. În spate, raftul cu literatură. A trecut cu degetul pe cotoare, recunoscând nume. Pe vremuri citea mult. În facultate, devora romane peste noapte, mergea la cursuri cu ochii roșii. După aceea, muncă, rate, copil, cititul a rămas „poate cândva”. Poate o carte? — s-a gândit. — Dar ce? Și ar dărui necunoscutul o carte, dacă oricum n-am când citi? A ieșit din librărie cu mâinile goale. Avea capul bâzâind de reclame și muzică. Acasă, soția l-a întrebat: — Ce-ai, așa posomorât? — Nimic serios, — a răspuns dezbrăcându-se. — La noi e un joc la firmă. Cadouri. — Iar lumânări și căni? — a râs ea. — Acum trebuie să-ți faci singur cadoul. Sistemul s-a stricat. — E grozav, — a pus ea farfuria cu paste pe masă. — Ia-ți ceva la care de obicei ți-e milă de bani. — Cum ar fi? — Nu știu, decide tu. A tăcut. Fiu‑său răsfoia manualul, făcând că „se pregătește”. — Ai tu mereu dorințe. Telefon, ceas, rucsac. Îți plac gadgeturile. — Le iau când am nevoie, — a spus el. — Nu pentru cadou. — Atunci, poate nu obiect? — a propus ea. — Un voucher. La masaj, la o zi liberă, la… — La zi liberă nu-mi trebuie voucher, — a întrerupt-o. — Îmi trebuie șef care nu scrie duminica. Ea a zâmbit. — Vezi? Cere unui Moș ca lumea! — Păi nu se încadrează în buget, — a râs Rareș. Întreaga noapte a frământat gânduri. În minte, imagini din magazine, sloganuri, urări: „carieră”, „succese noi”, „situație financiară mai bună”. Important, dar totul părea fals, ca beteala care se pune în cutie în ianuarie. Ce-aș vrea, dacă nu m-ar evalua nimeni? Nici colegii, nici soția, nici fiul, nici părinții, nici banca? Tot fără răspuns. Cu o săptămână înainte de petrecere, biroul fremăta. Pungi de cadouri pe birouri. Unii ascundeau în sertar, alții la vedere. În chat discuții despre dress code, meniu, concursuri. Anca a scris că va fi prezentator, DJ și „moment special cu Secret Santa”. Rareș tot fără cadou. — Ce tot amâni? — l-a întrebat Sorin. — N-o să mai rămână nimic bun. — Mă gândesc, — a spus Rareș. — La ce, frate? — Sorin a ridicat din umeri. — Ia-ți ceva util. Eu mi-am comandat un set de grătar. Mereu am vrut, n-am apucat. Acum apuc. La prânz, Rareș a coborât la cafeneaua din clădire. Coada la casă, discuții despre rapoarte, copii, trafic. Pe ecran: „Răsfață-te! Seturi de sărbătoare”. La masă, a deschis telefonul. A căutat „cadou pentru bărbat 40 ani”. Găsit instant: ceasuri, portofele, gadgeturi, alcool, vouchere la barbershop. Asta e despre cum ar trebui să arăt, — a gândit. — Nu cum mă simt. A închis pagina și a deschis alta, cu mailuri personale. Ofertă peste ofertă: „N-ai mai intrat pe site”, „Te așteaptă reducerea”, „Începe anul cu noua versiune a ta”. Printre ele, un mail de la un portal educațional, abonament vechi. „Start curs fotografie. Înscrie-te până la sfârșit de săptămână.” Fotografie. Și-a amintit de vechiul aparat DSLR cumpărat cu zece ani în urmă, când nu era copil, iar rata era doar idee. Atunci, în weekend, mergea și poza orașul, vitrine, oameni. Aparatul a ajuns într-un dulap. Lipsă timp, apoi chef, apoi „nu-i serios”. E clișeu, — a zis vocea din cap. — Tip de 40 de ani redescoperă fotografia. Poate visează să devină artist. Ridicol. Și-a împins tava. Un nod în stomac. Nu vreau să devin artist. Vreau doar… Telefonul a vibrat. Șeful: „Aștept cifrele pe T3 până la 18:00”. Rareș a oftat și s-a ridicat. Seara, a scotocit în dulap și a găsit rucsacul prăfuit. Aparatul, greu și rece. L-a pornit — baterie moartă. A găsit încărcătorul. Soția, uimită: — Te-apuci iar de fotografie? — Vreau să văd dacă mai merge, — a răspuns. Când bateria s-a încărcat cât de cât, a ieșit pe balcon și a făcut câteva poze în curte. Mașini, ferestre, zăpadă, stâlpi. Dar când s-a uitat prin vizor, gălăgia din minte s-a domolit. Nu s-a oprit, dar s-a stins. Respira mai ușor. Poate ăsta e cadoul? — a gândit. — Nu aparatul, ci dreptul să cheltui timp pe asta. O oră pe săptămână. Fără vină că „pierde vremea”. Ideea părea simplă și ciudată. Criticul interior a râs: ia-ți curs de fotografie. Crezi că asta schimbă ceva? Altcineva, mai blând, a sus-pus: De ce nu? Oricum dai bani pe obiecte pe care le uiți la anul. Asta măcar ți-a plăcut. A redeschis mailul despre curs. Modul despre compoziție, lumină, peisaje urbane. Seara, de două ori pe săptămână, online. Prețul intra în bugetul Secret Santa, dacă nu lua pachetul extins. Cadou de la necunoscutul care știe ce-ți place, — a gândit. — Necunoscutul care nu consideră prostie pasiunea ta veche. A apăsat „Plătește”. Mai rămânea să-l facă cadou fizic, cum cereau regulile jocului. Nu putea să spună la petrecere: „Mi-am luat curs”. Trebuia să pună ceva într-o cutie. A cumpărat o agendă albastru închis simplă și un plic. Acasă a printat mailul de confirmare și l-a pus în plic. Pe prima pagină agendei a scris: „Pentru fotografiile care vor veni.” Scris urât, dar clar. Apoi s-a gândit la bilet. Voia să sune a om care te cunoaște, nu ca un poster motivațional. După mai multe încercări, a ieșit: „Rareș, Uneori e bine să-ți amintești că nu ești doar rapoarte și ședințe. Să ai timp să vezi lumea altfel decât prin tabele. Sper să-l folosești. Moșul tău Secret.” A recitit. A fost un junghi în piept — nu de patetism, ci de nevoia acelor vorbe. „Moșul” era mai atent decât Rareș cu sine. A pus printul în plic, plicul în agendă, agenda în hârtie maro cu o sfoară roșie. Cadoul părea modest. Nu avea logo-uri sau sloganuri. Petrecerea a fost în sala de la parterul clădirii. Mese cu fețe albe, ghirlande, DJ cu hituri vechi. Lumea venea pe rând: unii cu rochii sclipitoare, alții în aceeași cămașă ca la birou, doar fără ecuson. Cadourile s-au pus pe o masă specială. Fiecare cu etichetă cu numele destinatarului. Rareș a pus pachetul și a privit grămada. Pungi colorate, cutii cu fundă, forme ciudate înfășurate în folie. — Ești pregătit să te descoperi? — l-a tras de mânecă Anca. — Cât se poate, — a zis. La mijlocul serii, prezentatorul a anunțat „momentul special”. Muzica mai încet, lumină difuză. Lumea veselă, râsete, dezbateri la bar. — Dragi colegi, — a început prezentatorul, — anul ăsta Secret Santa e chiar secret. Fiecare a devenit propriul său magician. Dar facem ca nu știm, ok? Râsete în sală. — Veniți pe rând la masa de cadouri, luați-vă pachetul și deschideți aici. Important nu e ce e, ci ce aflați despre voi. Încă unul care vorbește ca la traininguri, — a gândit Rareș. Când a venit rândul lui, simțea un soi de emoție. A găsit cutia cu „Rareș Grigoriu” și s-a întors la masă. — Ce ai acolo? — s-a apropiat Sorin. — Sper să nu fie șosete! Rareș a desfăcut panglica, hârtia. Înăuntru, agenda și plicul. Pe plic, numele lui. Mâinile tremurau ușor. — Nu-i set de grătar, — a comentat Sorin. Rareș a deschis plicul, a citit scrisoarea. În jur, cineva jubila cu voucher la spa, altul arăta o joc de societate. A văzut cum contabila se ferea când deschidea cartea de yoga, iar Anca râdea la cana cu „Cel mai bun angajat”. A citit din nou. Vorbele pe care le scrisese, acum sunau ca ar fi fost din afara lui. Nu ești doar rapoarte și ședințe. A simțit un mic sentiment de rușine, ca la o slăbiciune dezvăluită. Dar și ușurare că „cineva” nu judecă. — Deci? — Sorin insista. — Un curs, — i-a răspuns Rareș, înghițind în sec. — Fotografie. Și o agendă. — Bravo, — Sorin a fluierat. — Cineva s-a străduit. Să nu aflăm cine e, da? — Nu, — a spus Rareș. — Eh, — Sorin deja era la setul lui de grătar. — O să faci poze la petreceri de-acum. Să fie util! Rareș a închis agenda. Prezentatorul glumea pe scenă, lumea dansa. Era gălăgie, dar în el era mai liniște. Pe telefon, soția întrebase: „Cum merge?” El a răspuns: „Bine. Cadouri haioase. Mi-am luat curs.” — pe urmă a șters fraza, scriind: „Îți povestesc acasă”. S-a întors aproape de miezul nopții. În bloc, liniște, o ușă trântită de sus. În casă, lumină caldă și miros de mandarine. Soția citea la bucătărie, fiul dormea. — Ce-ai primit? — a întrebat ea. A pus agenda pe masă, cu plicul. — Atât? — surprinsă. — Înăuntru mai e ceva, — a deschis plicul. A citit scrisoarea, l-a privit. — Tu ai scris? — a spus blând. — Da, — a mărturisit. — Și am plătit cursul. Fotografie. Ea a dat din cap, fără râs, fără glumă. — Cadou bun, — a zis. — Ți-a plăcut mereu. — A trecut timpul, — a zis el. — Și? Că a trecut nu-nseamnă că s-a dus. A ridicat din umeri, dar înăuntru simțea ceva schimbat, ca mobila mutată după ani. — Vedem, — a zis. Pe 1 ianuarie s-a trezit fără alarmă. Afară, dimineață cenușie, curte plină de mașini, ici-colo zăpadă netopită. Capul greu, dar nu crăpat. Soția cu fiul plecați la părinți cu seara dinainte, el urma să-i prindă a doua zi. În casă, liniște ciudată. Și-a făcut cafea, s-a așezat la masă și a deschis agenda. Pe prima pagină: „Pentru fotografiile care vor veni.” A deschis laptopul, a găsit mailul de curs. Prima lecție peste o săptămână, dar deja putea vedea modulul introductiv. A apăsat și a ascultat vocea calmă a profesorului, care nu vorbea de „dezvoltare personală”, ci de importanța luminii și umbrei. Asculta și a observat că nu verifică mailul de serviciu. Telefonul stătea în altă cameră, nici chef să-l ia. După introducere, a luat aparatul și a ieșit în curte. Aerul rece, dar nu tăios. Oameni scoțeau gunoiul, cineva plimba câinele. Pe terenul de joacă o petardă uitată. A ridicat camera, a privit prin vizor. Ramuri, fire, balcoane. Nimic special. Dar când a apăsat butonul, a simțit că face ceva mic și, totuși, crucial. Nu pentru raport, nu pentru KPI, nu pentru prezentare. Pentru el. A făcut câteva poze, s-a întors acasă, le-a transferat pe laptop. Unele slabe, altele banale. Dar una, cu reflexia blocului în geamul unei mașini, a avut ceva aparte. A mărit, a privit detaliile. În oglindire — silueta lui cu camera. Un cadou de la necunoscut, — s-a gândit. — Care, de fapt, am fost eu. Și e în regulă. A închis programul și a terminat cafeaua. Urma prima zi de muncă, sarcini, mailuri, ședințe. Și cursul, ce începea în curând. Și o oră dedicată strict lui. A deschis agenda, pagină nouă, a scris data. Scurt: „Curtea, dimineață, reflexie în geam.” Simplu, dar era ceva al lui. A pus jos stiloul și a simțit, pentru prima dată în mult timp, că se gândește la viitor și altfel decât la rate și rapoarte. În acel viitor, apăruse un loc mic unde putea doar să privească și să aleagă ce vrea. Nu era mult. Dar suficient cât să respire mai ușor. Și-a mai turnat cafea și s-a uitat la orarul cursului. În josul paginii, avea spațiu pentru notițe. A scris: „Să nu anulez pentru serviciu.” S-a amuzat, știind că viața va interveni. Dar acum avea dreptul să încerce. Și ăsta era un dar.