Fereastra pentru doi
Maria iese din apartament cu o pungă de gunoi în mână, bucuroasă că pe scară e liniște, lucru rar în blocul lor din Chișinău. Ceasul din bucătărie arată că mai sunt cinci minute până la ora unsprezece, iar pe aragaz se răcește o rață coaptă, în sufragerie pâlpâie o ghirlandă colorată. Acasă au rămas doar televizorul, care transmite fără oprire Revelionul de la TV Moldova, și un castron cu portocale. Soțul ei plecase să ajute fratele la renovare, promițând că revine până la miezul nopții, însă ea știe deja că va sosi spre zori, obosit și bine dispus. Feciorul este cu gașca lui prin centru, și Maria nici nu l-a oprit.
Apasă butonul liftului, își aranjează fularul și, din reflex, se uită în oglinda din cabina strâmtă când ușile se deschid. Atunci apare vecinul de la cinci, cu două pungi din care se simt portocale și miros de brad.
Coborâți? întreabă el, ușor agitat. Eu tot la parter.
Maria dă din cap și se trage într-un colț. Locuiesc pe același palier de peste zece ani, dar schimbă doar câteva saluturi ocazionale. Tot ce știe despre el e că lucrează în ture, vine târziu uneori și că are un câine vesel, pe care-l aude dimineața.
Liftul pornește, se mișcă greu, apoi se oprește între etaje. Luminile rămân aprinse, dar cabina e nemișcată, cu un huruit scurt. Amândoi tac, ascultând liniștea.
Să vedem… oftează vecinul și apasă butonul către parter. Nimic. Suspectez că am rămas blocați.
Maria simte cum o strânge gâtul. Își amintește frica din copilărie, poveștile despre oameni prinși cu orele în lift.
Stați că sun… spune el, apăsând butonul de alarmă. Alo? Blocul cutare, liftul blocat între trei și doi, suntem aici. Da, așteptăm.
Închide și se uită spre ea.
Au zis să avem răbdare, cam douăzeci de minute, poate jumătate de oră, explică calm.
Uimitor, scapă Maria. Am ieșit cu gunoiul.
Râde scurt, arătând spre punga ei.
Nici eu n-am un motiv festiv, arată pungile lui. Mi-am ridicat comanda de jos, credeam că ajung repede.
Se lasă o pauză. Maria observă fața lui, pe care o vede de ani doar din fugă: obișnuită, obosită, cu riduri fine. Pare stânjenit, dar e sigur pe el.
Vă așteaptă cineva acasă, probabil, încearcă ea un subiect.
Mă așteaptă televiziunea, zâmbește el. Sunt singur. Doar cu Albu, câinele. El nu pune masa, din păcate.
Maria zâmbește și ea.
La dumneavoastră? întreabă el. Ați pregătit petrecere?
Televizorul și rața, răspunde Maria. Soțul la frate, băiatul cu prietenii. Trebuia să întâmpin ora 00:00 cu salată și șampanie.
Poate e mai liniștit așa, spune el după o secundă. Nimeni nu se ceartă ce program să pună.
Maria râde neașteptat de tare, iar sunetul se lovește de pereții liftului.
Apropo, eu sunt Alexandru, zice, brusc. Stăm așa alături și nici nu știați cum mă cheamă.
Maria se rușinează puțin.
De fapt, știu. Pe cutia poștală scrie. Dar niciodată nu v-am spus direct. Eu sunt Maria.
Am văzut și eu numele pe ușa dumneavoastră, dă din cap. Mi-era stânjenitor să vă abordez pur și simplu la scara blocului.
E ciudat, observă ea. Cu oamenii străini la piață poți discuta ușor, dar pe vecini îi eviți.
El se rezemă de perete, punându-și pungile jos.
Cred că de aceea, spune. Străinii dispar, vecinii rămân. Dacă nu prinde discuția, e stânjenitor zi de zi.
Maria se gândește un pic. Are dreptate.
Nu prea vă văd acasă, zice ea. Sunteți tot timpul pe fugă?
Din cauza turelor, explică el. Ba noapte, ba zi. Câteodată sunt vizitator pe la mine acasă. Noroc de Albu, el mereu se bucură când îl scot afară.
Îl aud dimineața pe scări, recunoaște Maria. Lovește ușor cu labuțele, mă amuză.
E nerăbdător, râde Alexandru. Crede că-i scapă lumea dacă nu se grăbește.
Maria privește la ecranul cu cifre, care tot insistă pe 3.
E straniu, zice ea. După atâția ani vecini, știu doar că aveți câine și lucrați pe undeva.
La o stație service, spune el. Repar mașini. Azi și acolo e petrecere, doar că e cu ulei, nu cu salată. Am terminat tura, am venit acasă și-am vrut o noapte liniștită.
Și… ridică ea din umeri.
Și am rămas blocat cu vecina care m-a salutat mereu, dar n-am vorbit, zâmbește el.
Maria simte un soi de stânjeneală, dar nu e neplăcută.
Dumneavoastră cu ce vă ocupați? întreabă.
Sunt contabilă, răspunde ea. Nimic interesant. Am încheiat anul, am dat raportul, până la sfârșit de ianuarie respir.
Se zice că cei ca dumneavoastră iubesc cifrele, observă el.
Pe mine cifrele mă iubesc mai puțin decât cred oamenii, glumește ea. Dar mă țin la serviciu.
El încuviințează, de parcă ar înțelege totul.
Maria simte o emoție ciudată în stomac. Spațiul strâmt, un bărbat străin, Revelionul dincolo de ușile liftului, și sunt doar ei doi, de parcă cineva i-a închis intenționat să stea de vorbă.
Vă e frică? întreabă el deodată, observând cum strânge cureaua genții.
Puțin, recunoaște ea. Mi-e frică de lifturi din copilărie. La zece ani, am rămas blocată cu prietena mea. Atunci s-a stins lumina și am stat pe întuneric. De atunci, când se zdruncină liftul, simt că nu mai am aer.
Acum avem lumină, zice el blând. Se vede și se aude. Dacă-i nevoie, pot striga tare.
Maria îi zâmbește.
Nu păreți om de strigat.
Nici nu prea vorbesc mult, răspunde el. Dar azi pare excepție.
Tăcere. De undeva, de sus, se aude o ușă trântită, apoi voci îndepărtate. Mai e vreo jumătate de oră până la miezul nopții.
Vă place sărbătoarea asta? sparge ea liniștea.
Alexandru ridică din umeri.
Îmi plăcea când era băiatul mic. Bradul, cadouri, artificii. Acum, s-a mutat, soția la fel, a rămas doar televizorul.
Înțeleg, spune Maria încet. Și la noi era gălăgie. Părinții veneau cu prieteni, acuma mama e la Iași, tata nu mai este, prietenii s-au împrăștiat la familii. Au rămas obiceiurile, salatele, ghirlandele. Dar emoția sărbătorii parcă s-a pierdut.
El o privește mai atent.
Pare trist, zice.
E sincer, nu trist, îl corectează. E tot ce pot. Pregătesc masa și privesc luminițele, ca și cum dacă îi dau uitării, pierd totul.
Încăpățânare? întreabă Alexandru.
Maria aprobă.
La dvs. ce obiceiuri au rămas?
Stă pe gânduri.
La miezul nopții ies mereu pe balcon, zice. Privesc artificiile, de sus, vecinii nemulțumiți, câinele speriat. Dar tot ies, sperând că într-o zi voi fi cu cineva acolo.
Maria simte un junghi în piept. Îl imaginează pe balcon, singur în geaca groasă, ascultând voci din curte.
E ciudat, spune ea. Poate stăm unul lângă altul, fiecare pe balconul lui, cu un pahar în mână, dar nu știm niciodată.
Acum știm, spune el firesc.
Ea zâmbește ușor.
V-ați gândit vreodată să… se oprește.
Să ce?
Să bateți la ușa vecinului și să spuneți: Haideți la o cană de ceai, e anul nou totuși.
Râde, dar râsul lui nu e batjocoritor.
M-am gândit, recunoaște. În zilele când simțeam că e liniște la dumneavoastră. Dar mi-am imaginat că vă uitați pe vizor și vă întrebați: Ce vrea omul ăsta? Și am renunțat.
Nu m-aș fi gândit așa, răspunde ea surprinsă de certitudinea ei.
Nici nu știați cine sunt, zice el. Nici nu ne-am strigat vreodată pe nume.
Maria oftează.
Uneori seara aud cum căutați cheile la ușă, spune ea. Mă gândeam să deschid și să vă zic: Haideți să vă ajut, am și plăcintă proaspătă. Dar mă temeam că vă mirați, refuzați și devin penibilă. Până la urmă plăcinta o mâncam doar noi doi, eu și soțul.
Ciudat, zice el încet. Atâtea invitații nespuse, de ambele părți ale peretelui.
Zâmbesc amândoi, dar e un zâmbet amar.
Poate suntem prea politicoși, zice Maria. Ne e frică să nu deranjăm.
Sau prea prudenți, adaugă el. Am fost crescuți să nu tulburăm pe nimeni.
De sus se aude un zgomot, ca o lovitură de metal.
Azi, cineva a decis pentru noi, privește către tavan. Ne-a blocat împreună, prima dată în atâția ani.
Maria râde încet.
E ca într-un film, nu credeți? întreabă ea. Noaptea de anul nou, liftul, doi vecini care n-au vorbit niciodată.
În filme și-ar spune tot remarcă Alexandru.
Noi am vorbit doar de câini și bilanțuri, râde Maria.
După o pauză, el rostește mai încet:
Ceea ce-i intim păstrez pentru mine. Dar măcar atât pot spune: anul acesta, de câteva ori, v-am văzut pe scări obosită. Am vrut să vă întreb dacă sunteți bine, dar m-am temut să nu fie nepotrivit.
Maria coboară privirea.
Am fost, recunoaște. Muncă multă, acasă treburi. Parcă trăiesc doar pentru cifre și vase. Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine. Soțul mereu ocupat, băiatul cu lumea lui. Nici la doctor nu am mers când am avut tensiune. Nu aveam cui să spun verifică-te.
Ați mers până la urmă? întreabă el.
Da, aprobă ea. Când nu mai puteam. N-a fost grav, doar trebuia să mă odihnesc. Dar de spus e ușor, de făcut mai greu.
Alexandru a privit-o cu atenție, neobișnuit pentru ea.
Dacă vreți, îi spune, măcar uneori puteți să îmi ziceți pe scări că vă doare capul. Știu să ascult. Poate nu dau sfaturi bune, dar ascult tot.
Simte lacrimile aproape.
Dumneavoastră? întreabă. Cine vă întreabă dacă sunteți obosit?
Râde amar, ochii îi devin serioși.
Albu. Se așază lângă mine după serviciu și mă privește de parcă știe tot. Oamenii… mai rar. Colegii au treaba lor, băiatul departe. Mai vorbim la telefon, dar sunt alte subiecte.
Câți ani are? întreabă ea.
Douăzeci și trei, spune el. Viața lui e altundeva. Sunt bucuros pentru el. Dar când îmi scrie Tata, revin, și uită, umblu prin casă și nu știu ce să fac cu mine.
Înțeleg, spune Maria. Și al meu nu stă locului. Mă strădui să nu mă supăr, să cred că-i normal. Dar de fiecare dată pun o farfurie în plus pe masă, chiar dacă rămâne goală.
Tăcere. De sus, din nou sunete, apoi o voce:
Sunteți ok acolo? Deschid acum!
Suntem! răspunde Alexandru tare. Nu vă grăbiți, avem conversație!
Maria râde cu poftă, se simte mai ușor.
Uite, propune ea, dacă ne eliberează înainte de miezul nopții, veniți la mine la ceai. Am rață, salate, portocale. Singură nu le pot mânca.
Se miră.
Sunteți sigură? întreabă prudent.
Nu prea, recunoaște Maria. Dar dacă iar tac, iar ne salutăm un an de zile ca și cum nimic n-a fost. Nu vreau să fie așa.
Alexandru dă din cap, parcă a hotărât ceva.
Atunci și dumneavoastră veniți la mine altădată, zice. Pe balcon la mine se văd mai bine artificiile. Și Albu se va bucura.
Stabilit, spune ea.
Liftul se mișcă brusc, scârțâie, ușile se deschid puțin, apoi iar se închid.
Deschid manual, se aude vocea de sus. Nu vă speriați.
După un minut, ușile se lărgesc și apare fața liftierului cu căciulă.
Ei, eroii Anului Nou, sunteți liberi! rostește.
Alexandru își ia pungile, îi face loc Mariei.
La mulți ani, urează liftierul.
La mulți ani, răspund ei aproape odată și se privesc.
Pe hol e răcoare, becul sub tavan abia pâlpâie. Urcă pe scări la etaj, fiecare cu bagajul, dar acum merg împreună.
Deci, dumneavoastră pe dreapta, eu pe stânga, zice Alexandru la uși. Ca pe tabla de șah.
Doar că piesele nu se mai mișcă de mult, răspunde Maria.
Își deschide ușa, se simte miros de carne caldă și coji de portocală. Televizorul bâzâie în fundal.
Eu… începe ea, întorcându-se. Pun masa repede. Zece minute. Intrați fără să sunați. Dacă nu v-ați răzgândit.
Se uită la ușa lui, apoi la ea.
Dacă nu vin, spune zâmbind, Albu m-a răpit. Dar nu cred!
Maria zâmbește, intră, lăsând ușa întredeschisă. Inima îi bate mai tare. Aranjează rața pe platou, salatele, pune o farfurie în plus. Pe masă apar două pahare.
Când ceasul arată fără cinci douăsprezece, aude pași timizi în hol. Ușa se deschide încet și Alexandru se uită.
Pot intra?
Trebuie, îl invită, arătând masa.
Se așază față în față, ciocnesc paharele fără toasturi mari. Pe TV, deja se pregătește discursul președintelui, afară se aud primele artificii.
Cred că e cea mai bună defecțiune de lift din viața mea, spune el.
Și pentru mine, râde Maria.
Ies împreună pe balcon când începe numărătoarea inversă. Aerul rece îi învăluie, artificiile luminează cartierul. Maria nu mai simte golul de altădată.
La anul, rostește privind cerul, să nu așteptăm să rămânem blocați în lift. Dacă ne e dor, putem să batem în perete.
Stabilit, zâmbește el. Dar poate bateți la ușă direct.
Stau unul lângă altul, ascultând bubuiturile de afară. Noul An vine fără fast, cu prezența unui om nou lângă tine. E suficient ca fereastra de pe balcon să fie, în această noapte, fereastra pentru doi.
