Valerica se întorcea de la vilă într-o seară mohorâtă de toamnă, târziu, pe întuneric. Intenționat plecase când deja se lăsase seara, și nu conducea ca de obicei, cu viteză, ci mergea încet pe ocolitoarea cea mai lungă, parcă tot mai rugându-se să ajungă acasă cât mai târziu. Dacă n-ar fi trebuit să meargă la serviciu dimineață, probabil și-ar fi lăsat mașina în curte și ar fi dormit liniștită la țară.
De ce se ferea să ajungă acasă? Pentru că, sincer, nu avea nicio tragere de inimă să-și vadă bărbatul. Un fel de voce interioară îi tot șoptea de ceva timp că nu mai au mult de trăit sub același acoperiș. Relațiile dintre ei răciseră de mult, se tot acuzau de tot felul de prostii și orice discuție degenerase în scandal.
Conducea cu ochii la drum și mintea aiurea, gândindu-se fix la familia ei fericită, când, pe la marginea unei localități micuțe de lângă Chișinău, o zări la o stație de autobuz pe o babă ciudată știți tipul, cu batic pe cap și fuste largi, ținând ceva învelit într-o cârpă, strâns la piept de zici că ar fi un bebeluș. Privea mașinile cu un fel de speranță neliniștită, de parcă aștepta să se oprească cineva anume.
Valerica, fără să stea prea mult pe gânduri, trase pe dreapta, ieși din mașină și se apropie de femeie. De la picioarele acesteia se vedea o traistă pe roți semnal clar că nu era adusă de vreo furtună acolo.
Mamă, ce faceți aici la ora asta? Aveți nevoie de ajutor? Ce țineți la piept e copil?
Copil? bătrâna se zăpăci un pic, apoi zâmbi cu jenă. Nu-i copil, domnișoară, e… e pâinica mea
Pâine? se miră Valerica, simțindu-se cam penibil. Ce fel de pâine?
Pâine coaptă în cuptor, la țară Vin să vând, pensia e mică și mai trebuie de trăit. Unii oameni cumpără. E pâine care, cică, aduce noroc în casă.
Noroc? Cum așa?
Nu știu, că nu-s eu clarvăzătoare. Dar un bărbat ce-mi ia tot timpul pâine jură că-i merge mai bine după ce gustă. Poate apare și azi. Dar dumneavoastră nu vă trebuie o pâiniță? E caldă încă…
Da, chiar aș lua. Cât vreți pe ea?
O pâiniță e cincizeci de lei moldovenești spuse bătrâna atent la reacția Valericăi. Nu-i scump, nu?
Dar câte pâini aveți?
Zece pâini am, da azi n-a luat nimeni, abia am ajuns. Câte doriți?
Le iau pe toate! spuse Valerica hotărâtă și dădu să se întoarcă spre portbagaj după bani.
Nu, nu pot să vă dau toate… se alarmă baba. Poate trebuie și altcuiva Și dacă vine domnul acela și nu am ce să-i dau, ce fac?
Valerica rămase cu ochii mari de uimire la sinceritatea și naivitatea femeii.
Bun, ziceți, câte puteți să-mi vindeți?
Cinci vi le dau… spuse moșnegește ezitantă.
Nu puneți doar din milă, să știți, pâinea-i pentru oameni, să fie mâncată. o mai lămuri baba care se vedea că ținea la principiile ei.
Valerica zâmbi strâmb, luă banii și-o sacoșă, puse în ea cele cinci pâini calde, aproape fierbinți, și plecă spre mașină. Imediat ce porni, aroma de pâine proaspăt scoasă din cuptor îi ameți simțurile. Nu rezistă, rupse o coajă zdravănă și, când gustă, simți că parcă ar fi sărutat sărbătoarea.
Tocmai atunci sună telefonul. Pe ecran, numărul bărbatului ei și deodată, toată aroma se făcu amară.
Valericaaa, începu el pe tonul lui mângâietor, habar n-ai pe unde-s magazinele de pe drum, da iei și tu o pâine când vii acasă? Nu mai avem! Și colac peste pupăză, au sosit și prietenele tale nepoftite.
Prietenele mele?! La ora asta? S-au rătăcit, sau cum?
S-a pus de o șuetă în bucătărie, beau ceai și te așteaptă pe tine cu ochii cât cepele.
Valerica apăsă accelerația, că era și curioasă ce se întâmplă acasă.
Ajunse cam peste jumătate de oră, intră pe ușă cu parfumul acela nebunesc de pâine proaspătă în urma ei.
Valiiii, miroși a brutărie! strigară fetele, colegele ei de facultate, sărind să o îmbrățișeze.
Soțul, atras de aromă ca șoricelul la cașcaval, scormoni prin sacoșa ei și, fără rușine, smulse aproape jumate de pâine, o duse la nas, apoi rămase stană de piatră.
Unde-ai găsit minunea asta de pâine?
Ediția limitată, nu mai găsești… ridică Valerica din umeri ironic.
Soțul fugi în camera lui cu bucata de pâine, iar fetele și Valerica tovarășiră în bucătărie până după miezul nopții degustând pâinea, sorbind vin moldovenesc și, ca orice femeie responsabilă, bârfind bărbații. La final, fiecare prietenă a primit o jumătate de paradis adică o pâiniță.
Valerica încuie ușa după ele, îi ocoli camera soțului care deja sforăia și se tolăni pe canapea în sufragerie.
Dimineața, n-a mai știut cine e și unde-i… Soțul, brusc transfigurat, s-a așezat pe marginea canapelei, cu un zâmbet ironic:
Mă Valerica, am dat iama aseară în pâinea ta și zici că mi s-a luminat capul. Suntem niște fraieri noi doi. Vreau să te invit la un restaurant diseară. La cel unde te-am cerut de nevastă.
Și ce te-a apucat?
Ceva din pâinea aia m-a lovit la inimă, zău așa. Poate dragostea noastră n-a expirat. La șase e rezervarea.
A plecat la muncă, lăsând ușa sufletului deschisă lucru nemaivăzut de mult în casa lor. Afară, lumina părea de primăvară, deși toamna era în toi; așa că Valerica a început să aștepte seara. Ce să mai, simțea că ceva bun li se coace.
Imediat, telefonul zbârnâi. Una dintre prietene, plină de emoții:
Vai, Vali, am făcut pace cu soțul! Am mâncat pâinea ta până la trei dimineața și nu ne-am mai certat, ba chiar am lămurit toate prostiile între noi. Mulțumesc, fată dragă!
Să-mi zici, și eu ce legătură am?… bombăni Valerica.
Până la prânz, au mai sunat și celelalte două. Toate împărtășeau același miracol: bărbații lor parcă erau alții!
Într-o stare de amețeală dulce, Valerica deschise cutia de pâine, rupse ultima coajă și, mirosind-o adânc, simți pentru întâia oară gustul acela fin, parcă de… iubire de oameni. Și i se păru că exact asta îi lipsea în viață: o fărâmă de pâine cu dragoste.







