A húgom arra kér, hogy költözzek ki a saját lakásomból, mert gyermeket vár – Tényleg normális, hogy ilyesmi megtörténik Magyarországon?

Réges-rég, amikor az idő áttetsző köddé vált, anyám és apám vettek egy kétszobás lakást Budapesten nekem és a húgomnak. Azt mondták, hogy majd, ha eljön az ideje, ezt a lakást elcserélhetjük két egyszobásra, és akkor mindkettőnknek lesz saját fészke a nagyvárosban. Erre az emlékre mindig úgy gondolok vissza, mintha az álmok szőttese volna.

Aztán a húgom, Enikő, egy őszi estén, a Duna-parti gesztenyefák alatt megismerkedett egy férfival. Megnősült, az életük összefonódott, mint a gubancba csavarodott dunai hínár. Azt kérdezte tőlem álmos reggelen: nem zavarna-e, ha ő és a férje, Gábor beköltöznének velem a lakásunkba. Tétova mosollyal, mintha még mindig álmodnék, igent mondtam.

Először minden olyan volt, mint a gyümölcsösben a reggeli köd: közös kávék, egymás mellé tett papucsok, halk nevetések. Aztán Enikő megtudta, hogy gyermeket vár. Azóta mintha megváltozott volna minden, elmosódott a határ a valóság és a valami furcsa, mézszínű álom között. Én most már csak az ő hangjukat hallom nap mint nap: Réka, költözz el, kell a hely a babának! Már azt tervezgetik, hova kerül a babaágynemű, milyen színűre mázolják a szobámat, s én csak egy szellemként lépkedek saját otthonomban. Úgy beszélnek rólam, mintha már rég elköltöztem volna.

Pedig a lakás fele az enyém. Egyetemre járok, ösztöndíj és némi részmunkaidős forintcsorgás: épphogy elég gyrosra és bérletre. Miért költöznék albérletbe, amikor a hónap végén sem marad semmi a zsebemben? Úgy érzem, mintha az éjszaka széle becsúszna a nappalomba, minden ajtó nehezebben nyílik, minden kilincs hidegebb.

Először csak sugallták, aztán már nyíltan kérik, hogy menjek el innen. Enikő mostanában már arról beszél, hogy milyen tapéta lesz az én szobámban, amikor a kisbaba ott alszik majd, mintha én már csak régi árnyék lennék a sarokban.

Elmeséltem ezt anyáméknak, és anyám mintha mákonyos álomba ringatná magát csak annyit mondott, hogy Ez ilyen a várandós nőkkel, majd elmúlik. Nevessen csak, de nekem minden nappal furcsább az egész. Hogyan ne vegyem komolyan, amikor szinte minden reggel kiraknak a saját szobámból?

Most, ha az ablakban állok, s a háztetőkről beúszik a hajnali pára, olybá tűnik, mintha egy idegen lennék a saját otthonomban, s a húgomnak esze ágában sincs elengedni ezt az álmot. Mit tegyek most, amikor az álmok logikája szerint a valódi otthonom szinte teljesen elúszik előlem?

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

one + 7 =

A húgom arra kér, hogy költözzek ki a saját lakásomból, mert gyermeket vár – Tényleg normális, hogy ilyesmi megtörténik Magyarországon?
Se lasă seara la fereastră, dar mama tot nu apare. Iulia, învârtind roțile căruciorului, se apropie de masă, ia telefonul și formează numărul mamei. „Telefonul abonatului este închis sau se află în afara ariei de acoperire,” răsună o voce străină. Fetița privește nedumerită spre telefon, apoi, amintindu-și că mai are puțini bani pe el, îl închide. Mama a plecat la magazin și nu s-a mai întors. Niciodată nu s-a întâmplat să lipsească atât de mult, pentru că fiica ei e invalidă din copilărie și nu poate merge. Se deplasează doar cu căruciorul rulant, iar în afară de mama, nu are pe nimeni. Iulia are deja șapte ani și nu îi e frică să rămână singură acasă, dar mama îi spunea mereu unde pleacă și când revine. Fetița nu înțelege ce s-a putut întâmpla: „Astăzi a plecat la magazinul cel mai depărtat, e mai ieftin acolo. Noi mergem adesea amândouă. Dar nu e chiar așa departe, într-o oră ajungi dus-întors.” Se uită la ceas. „Au trecut deja patru ore. Îmi e foame.” Se duse în cărucior spre bucătărie, încălzi ceainicul, scoase o chiftea din frigider. Mâncă și bău ceai. Mama tot nu venea. Nu a mai rezistat, a luat iar telefonul și a format numărul: „Telefonul abonatului este închis sau se află în afara ariei de acoperire,” răsuna din nou vocea. S-a dus la patul ei, a pus telefonul sub pernă. Nici lumina n-a mai stins, îi era prea frică fără mama. A stat mult trează, dar până la urmă a adormit. *** S-a trezit când razele soarelui au umplut camera. Patul mamei era făcut. – Mama! strigă ea spre hol. Nicio reacție. Luă din nou telefonul. Aceeași voce de roboțel. A început să-i fie teamă, lacrimile au năvălit pe obraz. *** Constantin se întorcea de la cafeneaua unde în fiecare dimineață cumpăra covrigi proaspeți cu mama. Avea treizeci de ani, dar era încă necăsătorit. Fetele nu-l prea băgau în seamă: nu era frumos, era slab, mai mereu bolnav. Îi trebuia un tratament costisitor, dar mama îl crescuse singură. Ultimul diagnostic, primit la maturitate, i-a ars orice speranță că va avea copii. S-a resemnat că nu se va însura niciodată. În iarbă zări un telefon vechi, rupt. Telefoanele și calculatoarele îi erau și pasiune, și, ca programator și blogger, și meserie. El avea cele mai grozave telefoane, dar curiozitatea profesională l-a făcut să ridice aparatul. Fusese strivit, ca și cum trecuse o mașină peste el. Poate s-a întâmplat ceva… băgă telefonul în buzunar. „Acasă îl studiez.” După micul dejun scoase cartela din telefonul găsit și o puse într-unul de-al său. Numerele de pe cartelă erau în general de la spitale, Casa de Pensii și alte instituții, dar primul contact era „Fetița”. Se gândi o clipă, apoi formă numărul: – Mama! răsună o voce veselă de copil. – Nu sunt mama, spuse Constantin, puțin încurcat. – Dar unde e mama? – Nu știu. Am găsit telefonul rupt, am pus cartela și am sunat. – Mie mi-a dispărut mama, spuse plângând. Ieri a ieșit la magazin și nu s-a mai întors. – Dar unde-ți sunt tatăl, bunica? – Nu am nici tată, nici bunică. Doar pe mama. – Cum te cheamă? își dădu seama că fetița trebuie ajutată. – Iulia. – Eu sunt nenea Costi. Iulia, poți să ieși din casă, să-i spui unui vecin că ești singură? – Nu pot, nu-mi merg picioarele. Și vecini n-am, în apartamentul de lângă nu locuiește nimeni. – Cum adică nu merg picioarele? întrebă uluit. – Așa m-am născut. Mama zice că trebuie să strângem bani pentru o operație. – Și cum te miști? – Cu căruciorul. – Iulia, știi adresa ta? – Da. Strada Mărăști, blocul 7, apartamentul 18. – Vin acum și o găsim pe mama ta! Închise telefonul. Nina Antoaneta intră în cameră: – Costi, ce-ai pățit? – Mamă, am găsit un telefon strivit. Am pus cartela, am sunat. E acolo o fetiță singură, e și bolnavă, nu are altă rudă. Am aflat adresa. Mă duc să văd despre ce e vorba. – Merg cu tine, zise femeia și începu să se pregătească. Nina Antoaneta și-a crescut singură băiatul bolnav, deci știa că dragostea unei mame pentru copilul bolnav este neprețuită. Acum e la pensie, iar fiul ei se descurcă bine financiar. Au chemat taxiul și au pornit spre copil. *** Au sunat la interfon. – Cine e? răsună o voce tristă de copil. – Iulia, sunt eu, Costi. – Intrați! Au urcat la etaj, ușa apartamentului era între-deschisă. Intră în casă. O fetiță slabă, în cărucior, îi privea trist: – O veți găsi pe mama mea? – Cum o cheamă pe mama ta? sări cu întrebarea Costi. – Lidia. – Dar numele de familie? – Perova. – Stai, Costi! – îl opri mama și o întrebă pe Iulia: – Ți-e foame? – Da, am mâncat ieri o chiftea, dar nu mai e nimic. – Hai, Costi, fugi la magazin, cumpără ce luam noi de obicei. – Am înțeles! ieși el val-vârtej din casă. *** Când s-a întors, mama lui pregătea deja ceva în bucătărie. Au mâncat împreună. Apoi Costi s-a apucat să caute mama fetei. A deschis site-ul local și a începu să caute întâmplări de ieri. „Așa… Pe strada Livezilor, un șofer a accidentat o femeie. Accidentata a fost dusă la spital în stare gravă.” Luă telefonul și a sunat la spital. După trei apeluri, i-a răspuns cineva. – Da, ieri am primit o femeie accidentată de pe strada Livezilor. Stare gravă. Nu a prins conștiința încă. – Care e numele ei? – Nu avea acte, nici telefon. Sunteți rudă? – Până la urmă… Nu știu sigur… – Veniți la spital să verificați… – Știu adresa. Vin acum. A închis și s-a apropiat de Iulia. – Ai o poză cu mama ta? – Da, se apropie de noptieră, scoase albumul. – Uite, noi două, recent. – Ce frumoasă e mama ta! Constantin făcu o poză cu telefonul și zâmbi: – Mă duc s-o găsesc pe mama ta! *** A deschis ochii. Tavanul alb. Își amintește vag de o mașină care zboară spre ea… Încearcă să se miște, simte durerea peste tot. Infirmiera o întreabă liniștit: – V-ați trezit? Ochii Lidiei se măresc îngroziți: – De când sunt aici? – De două zile. – La mine acasă copilul e singur… – Lidia, liniștiți-vă! Un tânăr a venit aseară, v-a lăsat și un telefon. Spunea că telefonul dvs. a fost zdrobit de mașină. – Pot să sun… la copil… – Imediat! apăsa rapid la contactul „Fetița” și pune aparatul la urechea bolnavei. – Mamă! – Iuliuța, sufletul meu, ce faci? – Toate bune! Stau cu bunica Nina și nenea Costi vine la noi. – Care nenea Costi? – Nu vă agitați! intra doctorul. – Sau vă iau telefonul. Să vă consult întâi. – Iuliuța, te sun eu înapoi! strigă ea și închise. Doctorul o consultă și infirmiera îi pune perfuzie. Când doctorul pleacă, infirmiera ia telefonul și îl bagă în buzunar. – Mai vreau o secundă cu fiica mea, șoptește Lidia. – Doctorul a spus fără emoții, dar totuși formează numărul. – Sufletel… – Lidia, mă numesc Nina Antoaneta, îi spune vocea calmă de femeie. – Ascultați-mă! Fiul meu a găsit telefonul dv. strivit. Prin cartelă și-a găsit fiica, apoi pe dv. Eu sunt pensionară, cât sunteți în spital stau eu cu Iulia. Nu vă faceți griji! O dau la telefon pe Iulia. – Mamă, nu te necăji, să te faci bine repede! strigă vocea fetiței. – Să asculți de bunica, Iulia mea! Lidia se agață de cuvintele ei ca de salvare. – Închideți! îi zice asistenta. *** A doua zi o mută într-un salon comun. Seara, la programul de vizite, intră un tânăr slab, neatrăgător: – Bună ziua, Lidia! Eu sunt Costi, zâmbește el. – Am venit să vă vizitez. Nu vă supărați că trec pe „tu”? – Nu, răspunse bolnava. Pune pe noptieră un pachet: – Mama mea a trimis câte ceva pentru tine. – Costi, nici nu știu cine ești… – Am găsit din întâmplare telefonul tău strivit. Cartela era bună. Am sunat-o pe Iulia și apoi te-am căutat. – Cum mai e Iulia mea? – Acum vezi! Ia telefonul de pe noptieră și, după niște setări, i-l arată. Lidia vede chipul fetiței sale. – Mamă! strigă ea. – Te doare? – Nu, mamă, nu mai doare! Tu cum te simți? – Vine bunica Nina la mine. Bolnava stă mult de vorbă cu copila, Costi așteaptă răbdător. La final, Lidia oftează adânc: – Am o datorie la voi. – Hai, lasă, Lidia, zâmbește Costi. – Și spune-mi pe „tu”! – Mulțumesc, Costi! – Să-ți arăt cum se folosește telefonul ăsta nou. *** Trec două săptămâni. Vinovatul accidentului aduce Lidiei în spital două sute de mii de lei. A doua zi e externată. Costi vine s-o ia acasă. – Mamă! strigă fericită Iulia. Parcă voia să sară din cărucior. Lidia se așază lângă ea, o ține strâns în brațe și plânge de bucurie. Apoi merge spre bătrână: – Doamnă Nina Antoaneta, vă mulțumesc! – Lasă, Lidia! Pentru mine Iulia e ca o nepoată! – Doamnă Nina, vinovatul accidentului mi-a lăsat bani – scoate pachetul. – Vă rog, primiți! E tot ce pot. – Ia-ți banii, Lidia! spune bătrâna aspru. – Eu cu fi-miu n-avem nevoie, tu strânge pentru operații la Iulia. Costi deja a găsit o clinică bună. – Mamă! strigă voioasă Iulia. – Nenea Costi zice că mergem la spital și-mi fac picioarele să meargă! *** Două săptămâni, Lidia și Iulia stau la clinică. I se pun fetiței tijele. În trei luni, revin la clinică, apoi încă odată peste un an și încă odată peste încă un an. Peste trei ani, după trei operații și ședințe de recuperare, i se promite că va păși. Pentru moment, Iulia încă stă în cărucior, iar tijele îi aduc neplăceri. Parcă destinul vrea să le testeze pe toate. Doamnei Nina Antoaneta îi e rău cu inima și e internată. Trei nopți Lidia nu pleacă din spital de lângă femeia ce i-a devenit ca mamă. Se întoarce acasă doar pentru a găti o masă și a dormi puțin. Nopțile, cu Iulia rămâne Costi. A patra zi, Nina își revine și, privind lung la Lidia, rostește încet: – Draga mea, simt că nu mai am mult pe lume. Mărită-te cu Costi al meu. E om de bază, împreună o veți pune pe Iulia pe picioare. – Doamna Nina, dar mă va lua el? – O să te ia! zâmbește ea. *** Bătrâna ține de mână fetița cu ghiozdan și buchet. Dacă n-ar fi așa înaltă Iulia, ai zice că merge la clasa întâi. Dar era la prima zi de școală, în clasa a patra. Primii trei ani a învățat acasă, la distanță, având numai note de 9 și 10. Acum merge pentru prima dată la școală… pe picioarele proprii! – Bunico, mi-e puțin frică… – Ce-i, Iulia? Deja ai zece ani! Uite, vin și mama și tata! – Suflețel, de ce ești așa tristă? îi zâmbește Lidia. – Îi e frică de școală, îi șoptește Nina. – Dă-mi mâna! Îi întinde Costi palma. Hai cu tata! – Cu tine, tata, nu mi-e deloc frică! zâmbește Iulia. Și au pornit veseli spre școală, urmați de mama și bunica – la fel de fericite. — NOTE: – Titlul prezintă o întreagă poveste, cu rezumat introductiv și detalii, deci nu se reduce la o simplă linie. – Personajele și topica au fost adaptate cultural (nume: Iulia, Lidia, Costi/Constantin, Nina Antoaneta, strada Mărăști/Livezilor etc.). – Formula și detaliile sunt adaptate limbajului și culturii românești/moldovenești.